Muzica nord-americană savanta contemporană este înainte de toate autotrofă. Cea care i-a livrat pe Ives, Cage sau Crumb se hrăneşte singură din tradiţii parţiale ori din propriile-i fantasme şi închipuiri. Ofuscarea confratelui european e de înţeles, dar din multe puncte de vedere ilegitimă. "Cum adică, muzicile noastre, pline de armături solide, ca să nu mai spunem cât de impecabil lucrate, nu pot fi luate drept modele de aceşti yankey nestăpâniţi şi incorigibili? Cum se face că muzica noastră europeană, stilată şi certificată de codul bunelor purtări nu obţine viza decât temporară în teritoriile de peste Atlantic?" Modele, nicidecum. în cel mai bun caz nişte edecuri pe care, făcând puţină ordine prin relativ succinta lor istorie, americanii, izbindu-se de ele, le aşează cu indiferenţă; atâta doar ca uneori le mai şterge de praf. Cât despre viza pe termen lung, nici nu poate fi vorba în condiţiile în care nord-americanii sunt în permanentă mişcare şi transformare a identităţii. Şi, uite-aşa, devenim maliţioşi, spunând că muzica de peste ocean e fie naivă şi infantilă, fie invalidă sau factice. Dacă naive, infantile, invalide ori factice pot fi muzicile neoclasico-postseriale, repetitiv-minimaliste, ludic-improvizatorice sau cele electronico-acustice - acestea fiind cele patru direcţii principale ale noii componistici nord-americane. Unde mai pui că mai toate poartă surâsul natural, firesc al jazz-ului, cu spiritul său libertin, imprevizibil. Chiar şi atunci când e vorba despre muzica asistată de ordinator, cu organizările ei fractale, se simte o anume detaşare şi o cât de discretă propensiune pentru jocul spontan, oarecum gratuit. Nu ştiu dacă pe compozitorii americani îi interesează faptul că, derivat din verbul frângere (: a sparge, a zdrobi în bucăţi neregulate), latinescul fractus denomina fragmentul, fracţiunea, neregularitatea ori întreruperea. Ştiu însă