Am plecat la Salonic, locul în care anul acesta s-a organizat decernarea Premiului Europa pentru Teatru, imediat după Gala Uniter. Cred că am avut o mare şansă să-mi consum impresiile şi stările privind marea. Toate tensiunile din anul acesta, toate erorile impardonabile, desfăşurarea enormă de vanităţi, deplasarea accentului de la ceea ce este esenţial spre derizoriu, bîrfă şi vulgaritate, lucrurile nerostite sau cele spuse fără măsură m-au atins şi m-au durut ca niciodată. Faptul că un premiu, cel al criticii, de pildă, a dispărut complet din palmares fără să se rostească un cuvinţel despre asta, este greu de îngurgitat. Am înţeles, însă, că ceva mai presus de breasla noastră a salvat seara Galei. Publicul. Publicul de la Sibiu. Spectatorii nesastisiţi, necontaminaţi de plictis şi dezinteres, care au cumpărat bilet şi au venit la un spectacol-sărbătoare. Sinceri, deschişi, calzi, curioşi, preţuind miracolul teatrului, bucurîndu-se cu adevărat că artişti importanţi sînt în oraşul lor. Deşi nu am crezut nici o secundă în deplasarea Galei la Sibiu, îmi dau seama că această idee a fost salvatoare pentru momentul dificil, complex prin care trecem. Un moment care obligă la o dezbatere onestă, cu cărţile pe masă, o discuţie responsabilă care, de fapt, îi priveşte pe toţi cei implicaţi cu adevărat în acest fenomen.

În anul 1987, un program pilot al Comisiei europene cîştiga interesul instituţiilor culturale europene: Premiul Europa pentru Teatru. În teatrul grec de la Taormina, cu un juriu prezidat de Irene Papas, într-o transmisiune în direct difuzată de Eurovision, Ariane Mnouchkine, primul cîştigător al acestui premiu, a ţinut un discurs tulburător. Vorbea, atunci, într-o Europă tensionată de alte tensiuni decît cele de azi, de "barbaria" diviziunii, în artă şi nu doar, de graniţele puse între artiştii din Europa şi ceilalţi, numiţi atîta vreme din Europa de Est.