Marturisesc ca m-am nascut stangaci. In primii ani ai copilariei nu m-am simtit prea marcat de aceasta predispozitie. Mama nu se formaliza cine stie ce de preferinta mea de a tine lingura in mana stanga si m-a lasat in legea mea. Nici macar atunci cand am inceput sa mazgalesc primele litere cu aceeasi mana nu a crezut de cuviinta sa-mi schimbe obiceiul.

Problemele au aparut in scoala primara, pentru ca acolo era obligatoriu sa intru in rand cu ceilalti. Pe vremea aceea normele erau ceva mai rigide, iar pedagogia timpului nu admitea devieri. Nimeni nu isi punea problema ca a obliga un stangaci sa-si redirectioneze pornirile era sinonim cu a crea o fiinta cu doua maini stangi si cu niciuna dreapta. Vrand-nevrand, a trebuit sa ma chinuiesc sa scriu cu dreapta, iar rezultatele au fost catastrofale. Notele mele la caligrafie erau jalnice, invatatorii se chinuiau chiar mai mult decat mine pana sa-mi descifreze hieroglifele. Nu de putine ori ma puneau sa citesc singur ce-am insirat pe hartie pentru a-mi putea da un calificativ.

Au trecut ani pana cand sa-mi disciplinez cat de cat scrisul si sa pot comunica si pe aceasta cale cu lumea din jur. Astfel, au incetat glumele in legatura cu viitoarea mea meserie, in sensul ca va trebui sa ma fac neaparat doctor, pentru ca doar ei au obiceiul si dreptul legal de a folosi inscriptii indescifrabile. Au fost si momente mai greu de suportat, cand, dornic sa-mi aduc contributia la cine stie ce constructie comuna, eram indepartat cu iritare de partenerii mei de joaca: "Du-te, ma, cu ciunga ta de aici, ca mai mult strici!". Si nu pot sa spun ca nu aveau dreptate.

Am ramas cu obiceiuri de stangaci: bat cuie, folosesc foarfeca sau alte unelte tot cu mana stanga. Iar dreapta, in afara de scris, nu ma prea ajuta in treburi de gospodarie. Ba mai mult, atunci cand, dintr-o nefericita intamplare, am avut mana dreapta in g