Din puzderia de teme asupra cărora un scriitor se poate apleca, fanatismul are o dublă stringenţă psihologică: mai întîi pentru că e de o actualitate sufocantă, iar mai apoi fiindcă e foarte greu de abordat. Cum actua­litatea lui ţine de o evidenţă în privinţa căreia e de prisos să mai vorbim, să vedem de ce este atît de anevoie de atins. De-a dreptul spus, despre fanatism nu e uşor de vorbit nu pentru că nu ai avea ce spune, ci pentru că nu ai avea un ton credibil. Vorbele tale pur şi simplu nu ar inspira încredere, ca toate declamaţiile făcute în necu­noştinţă de cauză. Din acest motiv, despre fanatism nu au dreptul să vorbească decît cei care au suferit de pe urma lui, adică doar aceia care, avînd experienţa nenorocirii pe care îl reprezintă, i-au intuit de aproape resorturile lăun­trice. Altminteri, în absenţa unei cît de mici înţelegeri a cercului vicios din care ia naştere psihologia fana­ticului, discuţia despre fanatism ar semăna cu peroraţia vană a unui agent de propagandă: searbădă diatribă pe seama unui flagel împotriva căruia cuvintele sunt neputincioase. A face filozofie pe marginea fanatismului înseamnă a bate cîmpii după modelul psalmodic al literaturii contemporane, şi asta fiindcă pecinginea în cauză nu poate fi combătută vînturînd argumente abstracte sau vehiculînd clişee ideologice. Este nevoie de altceva, de o cunoaştere intimă a mecanismului său patogenic, de o demontare a elementelor din care această patologie psihică poate lua naştere. În această privinţă, cartea lui Amos Oz este un exemplu privilegiat. Mai rar un dozaj atît de convingător de sinceritate biografică şi de luciditate analitică. Nu-ţi trebuie cine ştie ce fler ca, străbătîndu-i paginile, să-ţi dai seama că Amos Oz, trăind într-una din cele mai fierbinţi zone de pe glob - Orientul mijlociu - vorbeşte în cunoştinţă de cauză. Şi cu toate că domeniul de referinţă la care face trimiter