Nu va lasati pacaliti de banalitatea campiei. Ea ascunde, adesea, un labirint de miracole.
S-a intamplat pe la inceputul lui februarie. Goneam cu masina prin noapte. Trebuia sa ajung de la Calarasi la Lehliu, dar bezna era totala si pe marginea drumului nu se vedea nici un indicator. Parca intreaga campie era pierduta in noaptea deasa ca ceata, si tot ce vedeam erau cei cativa metri de asfalt, luminati de farurile masinii. Gresisem drumul? Mi se parea imposibil, parcurgeam traseul acesta aproape saptamanal. Tocmai ma gandeam sa opresc si sa cobor din masina, in asteptarea unui vehicul sau a cuiva pe care sa-l intreb unde sunt, cand, dintr-o data am vazut niste flacari plutind pe partea dreapta a drumului, peste campia inghitita de intuneric. Galbene la inceput, au devenit apoi rosii, verzi, si in cele din urma albastre. Visam? Obosisem? Vazusem bine? Mi-am aprins o tigara, dar la capatul ei, privelistea era aceeasi. Nici vorba de vis. Roiuri de flacari adevarate, scanteietoare, colorate acum in albastru, pareau sa zboare pe deasupra campiei, ca niste fluturi electrici. Era miristea incendiata de tarani? Era un incendiu oarecare? Sau poate era ceea ce-i indeamna pe toti locuitorii campiei sa-si faca semnul crucii: flacarile de pe comori ingropate, dansul diavolesc al focului sub care se afla aur. Aur cu blestem. Parca impins de cineva de la spate, m-am urcat in masina, dar in loc sa merg inainte, spre destinatie, am bagat in marsarier. Dupa vreo suta de metri, pe marginea drumului a aparut o sageata ruginita, din tabla, pe care cu litere albe si rotunjite scria: "Dor Marunt". Si aproape sters, "6 km". In directia indicata, incepea un drum de tara neasfaltat, care se pierdea in intuneric...
N-o sa stiu niciodata ce m-a apucat in momentele acelea, de ce am tras de volan catre dreapta si am luat-o pe drumul ala hurducait care parea ca duce in burta
