Nu de mult, un prieten din State mi-a scris indemnandu-ma sa citesc "neaparat" un roman care, spunea el, o sa ma faca sa privesc viata cu alti ochi. Cum asa ceva nu mi se mai intamplase de la "Tanta si Costel", m-am agitat sa fac rost de carte, ca sa vad despre ce e vorba, mai ales dupa ce am aflat ca sezuse si un numar record de saptamani pe lista de best-seller-uri din New York Times.
E vorba de "Prep", romanul lui Curtis Sittenfeld despre dramele mai mult sau mai putin inchipuite ale unei adolescente, care, desi provine dintr-un mediu social mai modest, reuseste sa-si faca intrarea intr-un fel de pension modern, unde studiaza si interactioneaza cu o specie cu totul si cu totul diferita de oameni - adolescentii bogati.
Fanii romanului sustin ca a avut un asa mare succes deoarece abordeaza o tema universala, si anume, alienarea, dar, ca sa fiu sincera, mie mi s-a parut ca vorbeste de drame inchipuite sau create de propria manuta a protagonistei (care e, dupa parerea mea, foarte multumita sa fie considerata un outsider, avand in vedere ca e mai romantic si mai interesant asa). In rest, droguri (parca), sex, dezamagiri in dragoste si atat de multa introspectie incat mi s-a facut lehamite chiar si mie, o fiinta recunoscuta pentru placerea obsesiva de a despica firul in 444.
Nu m-am regasit in adolescenta torturata si pretioasa din "Prep" poate si pentru ca, "pe vremea mea", liceenele nu erau chiar atat de "duse cu capul" si se preocupau de chestii mai prozaice precum notele, cu ce sa se imbrace ca sa ii atraga atentia singurului baiat din clasa (am facut liceul la Scoala Centrala) si cum sa fumeze fara sa fie prinse.
Asa ca, avand in vedere ca nu am trecut prin drame, crize existentiale sau cine stie ce trairi sau faze penibile, chiar nu m-am identificat cu eroina.
Prietenii mei rautaciosi spun ca e ca si cu bolile copilariei - e de prefe