Alexandru Dobrescu Nici sa-mi treaca prin gand, cand mi-am spus parerea despre "proiectul Palas", ce avea sa urmeze: telefoane anonime, SMS-uri, e-mail-uri, in care eram facut mai ceva ca la usa cortului si mi se "recomanda" (folosesc un eufemism) sa nu ma mai amestec unde nu-mi fierbe oala. Semn ca, indaratul lui, fierb oalele multora si ca scurta mea interventie fusese receptata ca o tentativa de stingere a flacarilor de sub ele. Iar ca sa-mi fie limpede cum stau lucrurile, un ins certat si cu gramatica si cu buna cuviinta ma apostrofeaza mahalageste intr-un ziar bucurestean, acelasi care nu ostenise sa dea cu proiectul de toti peretii, ca sa incheie prin a afirma ca ar cam sti dumnealui ce motive m-ar fi determinat sa-l vorbesc de bine: anume, raporturile de serviciu cu primaria urbei si acelea oculte cu "grupul de securisti cu grade grele" aflat in spatele lui.
E dreptul oricarui simbrias, chiar si atunci cand semneaza cu un nume ce miroase a pseudonim, sa-si inchipuie ca toata lumea e construita dupa acelasi calapod; ca, prin urmare, daca el nu poate sa scrie altfel decat sub dictare, se cheama ca si ceilalti sunt deprinsi a scrie la fel. Dar l-as sfatui, in calitate de dascal, ca, ori de cate ori e tocmit sa mazgaleasca o porcarie, sa nu se mai infierbante asa de tare, incat sa i se vada interesul, ci sa pastreze fie si o aparenta de seninatate, indispensabila pentru ca macar semnele de punctuatie sa para credibile.
Dincolo insa de acest partizanat jenant, ce spulbera pana si iluzia grijii pentru binele public, ramane o chestiune de principiu: cat de mult poate dispretui un gazetar (ma refer la toti gazetarii care au scris si s-au rostit in contra proiectului) realitatea? Are el dreptul sa o ignore pur si simplu, construind o alta la antipod, pe care sa o trimita sub ochii si spre urechile cetatenilor? Sau, dimpotriva, e dator, prin in
