Inceput ca o iritare intre parteneri, luand viteza ca razboi intre cele doua palate – Cotroceni si Victoria –, scandalul initial dintre Basescu si Tariceanu a devenit, cum stim, razboiul dintre Presedintie si Guvern, apoi dintre Presedintie si Parlament. In cursul sau, cele mai importante pierderi, cu victime colaterale din toate directiile, au fost cele pe seama institutiilor statului democratic: grija de a saborda Ministerul Justitiei si reforma din cadrul acesteia a continuat cu suspendarea presedintelui, ca la meciurile din Giulesti unde lumea se enerveaza nu din pricina jucatorilor si a performantelor lor, ci pe motiv de arbitru. Pretul victoriei majoritatii parlamentare a fost... compromiterea legislativului insusi. Cine a vrut si cine nu a vrut a asistat la partuze imposibile, in cuprinsul carora liberalii dadeau ochii peste cap in bratele revigorate ale pesedeilor, iar la nunta UDMR cu PRM membrii celor doua Camere reunite lacrimau emotionati ca s-a reusit, in fine, intrunirea consensului visat de Ion Iliescu inca din zilele voluptuoase ale revolutiei.
Iata insa ca o compromitere a Parlamentului prin antante contrare bunului simt si coerentei politice, o sabordare a functionarii sistemului democrat prin instalarea opozitiei la guvernare si inlaturarea unei parti din puterea aleasa prin vot cetatenesc nu au parut de ajuns pentru evidentierea faptului ca evul mediu in Romania este neintamplator, iar bunul plac ramane criteriul suprem al domniei gastilor. Trebuia ca si Curtea Constitutionala, in ograda careia se jucau deja prea multe meciuri, sa isi dea poalele peste cap, autodiscreditandu-se. Dupa ce, initial, s-a comportat onorabil, dand semnalul ca isteria incalcarilor prezidentiale de Constitutie nu are fundamente suficient de serioase pentru a-l pune pe titularul functiei pe liber, speriata, pesemne, de insinuarile neinocente ca ar fi fost santajata (
