Fac parte dintre cei care au fost surprinşi să afle, după moartea lui Dumitru Tinu, că jurnalistul ce părea un om modest deţinea o avere de peste şapte milioane USD. Sume de câteva ori mai mari trecute în dreptul unora dintre liderii de opinie mioritici nu m-ar mai mira (naivitatea o fi în scădere şi la alţii). Între timp, a curs apă pe Jiu, pe Olt, pe Dunăre, iar dumnealor, care de 17 ani încoace veghează la corecta informare a cetăţeanului şi ţin cârma în direcţia bună pentru societate, şi-or fi primit - de la patroni, de la partide (cu precădere în campanie) şi din alte surse - creiţarii meritaţi. Căci, ce-i mână pe ei în luptă? Ce le determină încruntarea, umoarea, consecvenţa, zbuciumul cu care sancţionează, zi de zi (pe hârtie) şi seară de seară (la televizor), abaterile anumitor oameni politici? Conştiinţa civică, ţărişoara, fericirea ei!
Ca la asediul Constantinopolului, ziare locale şi centrale, televiziuni pun fiecare tunul lui Urban (mai lesne de reîncărcat decât al ungurului) în acelaşi punct: un preşedinte al ţării, de exemplu. Şi trag până când respectivul cedează. Din 1990, jurnalişti pricepuţi, experimentaţi, informaţi, vizibili şi „credibili“ ne „deschid ochii“. Şi dă-i şi luptă, şi dă-i şi luptă, neicuşorule, pentru reforme, pentru modernizare, împotriva politicienilor care „sug sângele poporului“ şi în favoarea altora care nu.
Ignorând parcă eforturile istovitoare ale acestor combative trompete, vine Fundaţia Freedom House şi ne spune, în preajma Zilei Libertăţii Presei (3 mai), că România s-a situat la acest capitol, în 2006, pe locul 96 în lume! Vine Silviu Prigoană, într-o dezbatere organizată la Realitatea TV - cu jurnalişti, patroni de presă şi politicieni - şi constată: „Nu există decât interese, restul e vrăjeală“, aşa cum venise Caragiale: „Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul“, cum ve
