Un proces penal, un partaj, un loc care abia mai poate purta povara vorbelor pe care le-a auzit de-a lungul zilelor, adunate în luni şi apoi în ani. Este vorba de o sală de judecată.
O sală de judecată, într-o zi obişnuită. O atmosferă apăsătoare, un aer greu respirabil. Uşa ce separă sala de judecată de hol se deschide sistematic, enervant chiar. Unul vine, altul iese. Fiecare aşteaptă, probabil, citirea numărului dosarului. O forfotă continuă. Şi, în acest vacarm, judecătoarea îi dictează grefierei declaraţia unui martor. Într-un proces delicat, ne dăm seama. Un accident ce tinde să se înscrie în cotidian, o problemă mai veche: un ascensor a ucis un copil. Se pare că mama dă în judecată un vecin, care la momentul nefericitului incident îşi moderniza apartamentul şi care pare a fi vinovat, cel puţin în accepţiunea sa, de dispariţia prematură a copilului. Se audiază martorii.
O atmosferă apăsătoare
„Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu“ sunt cuvintele care preced fiecare declaraţie a martorilor adunaţi în sala de judecată şi care abia se disting în gălăgia care se dezlănţuie ca la un semn pe hol. Să fi crescut atât de mult nerăbdarea celor de afară, care mai vin din când în când să-şi odihnească picioarele pe băncile din sală. Greu de crezut, căci în acest caz, zgomotul ar fi trebuit să deranjeze de la început. Explicaţia nu întârzie să apară: un ofiţer al penitenciarului îşi face intrarea în sală, prin boxa acuzaţilor, lucru care declanşează întreruperea, pentru scurtă durată, a procesului, căci judecătoarea îşi îndreaptă atenţia spre acest din urmă personaj: „Imediat am să-i iau. Mai am de luat două declaraţii. Ce nu mai au răbdare?“. Răspunsul judecătoarei avea să trezească însă indignarea în sală. Dovadă, comentariile: „Ce mai atenţie li se acordă unor deţinuţi! Ce atâta nerăbdare
