Deşi platourile TV sînt pline de comentatori opulenţi, care par să ştie totul, nimeni nu a prevăzut că primul an al României în UE va fi anul adevărului despre noi înşine. Nimeni n-a putut anticipa proporţiile trădării la care tocmai am asistat, dar nici tentativa absurdă a restauraţiei bolşevice, adică revenirea simbolică în 1990. Şi ştiţi de ce ne-am întors, temporar şi grotesc, în acel an de dizgraţie? Pentru că tranziţia s-a încheiat. Pentru că am intrat într-un nou ciclu istoric, fără nici o foaie de parcurs. Dar mai ales pentru că, atunci, am lăsat sîngele neşters şi i-am făcut scăpaţi pe cei ce l-au vărsat. Un prieten - regizor care umblă adesea prin ţară - îmi povestea că nişte maramureşeni i-au spus-o deschis: toată nebunia de la Bucureşti (şi, prin extensie, din această societate) ţine de blestemul de a nu-i fi pedepsit pe ucigaşii de copii din ’89 şi ’90. Dat fiind că am acceptat o revoluţie avortată, vieţuim ca nişte avortoni.

Mi-e tot mai limpede că patimile noastre ţin de acel nod gordian. Morţii nu se simt răzbunaţi. Deficitul originar de justiţie se întoarce împotriva fiecăruia dintre noi. Am crezut că-i putem uita pe cei ucişi în revoluţia confiscată şi pe cei zdrobiţi în barbaria mineriadelor. Iată însă că ei nu ne dau pace. Din fundul mormintelor, strigă la noi. Ne cer să le facem dreptate. Pînă cînd această exigenţă fondatoare va fi nesatisfăcută, fractura va persista. Vom avea mereu "două Românii", o comunitate fragmentată, o viaţă obştească intoxicată de minciuni. Vom avea doar oglinzi în care se reflectă oroarea consimţită, vinovăţia, laşitatea colectivă, dizarmonia de fond.

Cultul "martirilor şi eroilor", celebrat de reprezentanţii politici ai ucigaşilor din ’89 şi ’90, este ruşinea maximă în care ne-am complăcut. Acolo trebuie căutată sursa ipocriziei generalizate spre care a virat viaţa cetăţii. Am avut cu toţii nesi