Bucureşti e un oraş care îşi caută identitatea. Şi-a pierdut actul de naştere, fiindcă "Cetatea Dîmboviţei" din secolele XIV şi XV era numai o fortificaţie care adăpostea din cînd în cînd domnia, pentru a rezista ameninţării dinspre sudul dunărean sau atacurilor ungureşti dinspre vest, fiind chiar, în 1473, luată cu asalt de către Ştefan cel Mare al Moldovei. Ce a fost înainte e arheologie.

Tot arheologia culege mărturii, încă răzleţe, despre oraşul care s-a închegat din sate şi, devenind reşedinţă domnească de la mijlocul veacului al XVI-lea, cînd dominaţia otomană era instalată în punctele de control de pe malul stîng al fluviului, a luat aspectul unui Alep european, cu mahalalele sale întinse în jurul bisericilor sau mănăstirilor. Fiind centrul de negoţ cel mai important de la extremitatea nordică a Imperiului, Bucureşti a adunat o populaţie balcanică, amestecată cu localnicii, semănată printre vii şi heleştee, cu greci, armeni, evrei, avînd şi o "uliţă a turcilor".

Legăturile comerciale cu Dubrovnik şi cu Veneţia, apoi prezenţa misionarilor italieni au prilejuit apariţia, în casele de chirpici sau de lemn, mai rar de cărămidă, a primelor picturi pe pînză, alături de icoanele de stil bizantin. Cărţile, la început numai religioase, s-au înmulţit treptat, deşi nu erau să le citească decît dascălii de şcoală slavonească sau elinească, diecii cancelariei domneşti şi boierii cu aplecare la învăţătură. Din locuinţele bucureştenilor de atunci, mereu supuse prefacerii, o generaţie după alta, n-a mai rămas nimic: războaie, incendii, cutremure şi inundaţii lăsau în urma lor maidane prăfoase sau mocirloase, pivniţe goale, căscate spre cer, ori cîte o păşune pentru vite. Peste noroaiele fetide se întindeau "poduri", pavajul de lemn al străzilor. De pe malul stîng al Dîmboviţei, unde era sîmburele cel vechi al oraşului, acesta s-a dezvoltat către nord, un cart