Observ că, din când în când, cineva din PD sau din PLD reia refrenul preferat al d-lui Valeriu Stoica, socotit de unii (nu şi de mine, recunosc) „un iscusit strateg“: şi anume că scena noastră politică e goală, deocamdată, pe partea dreaptă.

Înţeleg, fireşte, că d-l Stoica „şi asociaţii“ săi nu sunt dispuşi să vadă în PNL-ul condus de Călin Popescu Tăriceanu un reprezentant autentic al „dreptei“. Motivele sunt cunoscute, aşa că nu insist. Ceea ce înţeleg mai puţin este liniştea cu care suntem îndemnaţi să credem că nucleul posibil pentru confecţionarea unui „pol al dreptei“ ar fi PD completat cu gruparea d-lui Stolojan. Şi încă şi mai puţin înţeleg pe ce se întemeiază ideea că latura „stângă“ a scenei noastre politice ar fi ocupată.

N-ar strica, poate, să ne amintim că PSD şi PD au acelaşi tată: FSN. Şi că n-au avut, în copilăria lor politică, nici o ideologie. Ceea ce i-a unit pe cei strânşi sub steagul fesenismului a fost nu o doctrină, ci dorinţa de a pune stăpânire pe ruinele regimului comunist. Prin '91, fratele mai mic, PD, a plecat de-acasă, hotărât să-şi întemeieze o carieră proprie. S-a produs atunci o ruptură care a creat două categorii de fesenişti: unii mai de modă veche, FDSN, alţii cu veleităţi „moderne“, PD (FSN). Dar nici în adolescenţă cei doi fraţi n-au avut, propriu-zis, o ideologie. Abia mai târziu, amândoi s-au decis să fie „de stânga“. Unul (FDSN, devenit PDSR şi, în sfârşit, PSD) a ridicat pe catarg un steag cu trei trandafiri. Altul, PD (care a făcut uitată particula „FSN“), a ridicat pe catarg un steag cu un singur trandafir. Care trandafir a fost mutat, brusc, într-o dimineaţă din 2004 sau 2003 (nu mai ţin minte bine) în grădina „popularilor“ europeni.

Despre ce „stângă“ am putea vorbi, deci, în România? Este, oare, PSD, aşa cum se pretinde, un partid „de stânga“? După părerea mea, se poate da un răspuns afirmativ numai dacă a