Acum mai mulţi ani, înainte de Paşti, trebuia să fac o emisiune cu cerşetori. Să aflu cum şi cu ce îşi petrec ei sărbătorile. Dacă lumea e mai miloasă în asemenea perioade şi le dă mai mulţi bani decît de obicei. Trebuia să obţin şi nişte voci pe bandă, să se audă pitorescul unor glasuri exersate în cerşit. Şi am pornit prin Bucureşti cu reportofonul. La Universitate, pe scările de la metrou era un tip fără picioare. Cerşetor versat. Cînd m-a văzut că scot reportofonul, a priceput imediat cam ce vreau de la el, chiar înainte de a deschide eu gura. A dat din mîini în semn că nici vorbă. Probabil că mai avusese de-a face cu ziarişti. M-am gîndit atunci că un cerşetor e pînă la urmă un fel de persoană publică. Un individ cunoscut de cei care trec zilnic pe lîngă el. Sau, cel puţin, un fel de agent de marketing. În definitiv, el încearcă să le atragă atenţia cît mai multora dintre trecători, să le stîrnească mila, să le dea motive să-i ofere bani, să-i determine să-şi cumpere propria linişte sufletească. În sfîrşit, n-am reuşit să mă înţeleg în nici un fel cu omul fără picioare. Mi-a spus că mi-ar mulţumi dacă i-aş da nişte bani, dar tot nu mi-ar spune nimic, pentru că n-are ce. În pasajul din dreptul străzii Batiştei, la aceeaşi staţie de metrou, o femeie cu trei copii dormeau pe jos. Părea mai degrabă o familie fără casă decît un cuib de cerşetori "profesionişti". Pentru ce-mi doream eu, puteau fi totuşi potriviţi. Mi-am stăpînit repulsia în faţa mirosului care răzbătea din păturile care ţineau loc de casă acelor oameni şi am intrat în vorbă, cu femeia. A început să mi se plîngă că Primăria nu vrea să-i dea casă. Oricît m-am chinuit s-o fac să vorbească despre ceea ce mă interesa pe mine, adică milostenia oamenilor, n-am reuşit. Nu voia sub nici un chip să recunoască că i se dau sau că primeşte bani. Cred că îi era teamă de mine pentru că eram ziarist. O ţinea una