Textul de mai jos a apărut în Dilema acum aproape zece ani, pe vremea cînd Traian Băsescu era ministrul Transporturilor în Guvernul Ciorbea. Ici-colo, ar fi de făcut oarecari modificări. Între timp, personajul pe care îl defineam atunci ca "om de acţiune" a ajuns în postura de preşedinte, adică, potrivit Constituţiei noastre, a unui "om de reprezentare". O asemenea postură e greu de armonizat cu firea "jucătorului". Nici trecerea de la disciplina de echipaj la spiritul de echipă nu e la îndemînă în cadrele metabolismului băsescian. Dar continui să cred că România de azi are mult mai multă nevoie de acest tip de metabolism, decît de micii maeştri ai aranjamentelor oportune care se înghesuie să o conducă. Tot soiul de proşti şi de ticăloşi subminează Constituţia ţării cu aerul că o protejează, şi preferă o dictatură de gaşcă unei politici de bun-simţ şi de convingeri. UDMR şi PRM în aceeaşi barcă, Văcăroiu la Cotroceni, Voiculescu la rampă şi liberalii manipulaţi de socialişti de circumstanţă - iată rezultatele iresponsabile ale regimului nostru "curat constituţional". Pe acest fundal, concluzia textului meu de acum zece ani rămîne valabilă.
Am auzit că unele şedinţe de guvern durează douăsprezece ore. E semn rău. Înseamnă că pregătirea şedinţei e inclusă în şedinţa propriu-zisă în loc să o preceadă, că deciziile sînt căznite, că unanimitatea e rară, că prim-ministrul e prea răbdător, că, deseori, lucrurile trebuie reluate de la zero, că dezbaterile sînt baroce şi circulare. (Uimitor e că cele douăsprezece ore de discuţii produc, frecvent, ezitări şi confuzii diagnosticate ca "lipsă de comunicare"!).
Dincolo de explicaţii "obiective" şi justificări plauzibile, e limpede că tipul uman dominant în guvernul nostru nu este omul de acţiune. Omul de acţiune nu poate sta pe un fotoliu - fie şi ministerial - vreme de douăsprezece ore. Îl apucă nevricalele, se
