Odată cu anuala declaraţie către Fisc asupra veniturilor mele, găsesc de datoria mea să-mi reînnoiesc lista acelor Inteligenţe de Serviciu (în engleză sună prea dur...) cu care am colaborat, obţinînd certe profituri în ultimele decenii. Trebuie să dezvălui că de peste 40 de ani - unitate de timp garantată pentru puterea ei de adevăr în exodurile populare, dar şi în dragostea individuală - romanul meu preferat este Lucien Leuwen al fostului consul francez la Civitavecchia, Henri Beyle (1783-1842), cunoscut şi sub numele de Stendhal. Cu fiecare nouă lectură, mi-a devenit tot mai clar caracterul creator (nu numai nociv) al duplicităţii pentru personalitatea umană. Precum frica, bubele sau noroiul, precum gelozia sau laşitatea - duplicitatea, în păcătoşenia ei, produce şi frumuseţi, ca să mă exprim cu simplitate. Lîngă tatăl eroului - unul din cei mai importanţi părinţi ai literaturii universale, cel care-i cerea fiului său să devină "ticălos, adică om politic" înainte de "a-şi urma idealurile" - m-am lăsat fascinat de alte două personaje: ultramonarhista doamnă de Chasteller, iubita eroului ultrarepublican (L.L., de cîte ori trecea prin faţa casei ei, simţea că e gata să cadă de pe cal din cauza dorului ce i se zbătea în piept) şi un domn Coffe, un mic funcţionar de la Ministerul de Interne, cel care-l învaţă pe L.L. cum să măsluiască alegerile în favoarea Guvernului, cum să-şi înghită dispreţul "fără să-l mestece" în timp ce îndeplineşte o misiune de al cărei caracter dezgustător erau amîndoi convinşi. Dl Coffe este cel care-i confirmă diagnosticul de maximă cruzime: imaturitatea, nenorocirea care se întinde de la prea marea încredere în semeni pînă la "puterea de a te bate pentru o cauză murdară ca pentru o cauză înaltă..."; recunosc că m-am simţit pătruns de gîndul lui detestabil: "dacă aş avea undeva 300 de franci, nu aş mai sluji ministerul care reţine mii de