Ca de obicei, primăvara editorială a fost marcată de o suită de cîteva Saloane de Carte: Leipzig, Paris, Londra, Bologna.
Cel de la Londra, exclusiv profesional, exclude prezenţa publicului şi constituie unul dintre cele mai importante momente editoriale ale anului, reunind, timp de trei zile, cîteva mii de editori, agenţi şi scouteri, al căror interes aproape exclusiv constă în a vinde (respectiv a cumpăra) drepturile de publicare pentru cărţile scrise în limba engleză. Nu este la fel de amplu precum Tîrgul de Carte din toamnă, de la Frankfurt, nici la fel de pitoresc precum cel de la Paris, al cărui farmec este dat de masele de cititori care invadează standurile, formînd cozi imense în faţa standurilor la care scriitorii momentului oferă autografe. Este un salon de carte aparent auster, un tîrg de negocieri, cu foarte puţine cărţi, pentru că discuţiile se poartă între cunoscători, pe bază de cataloage. Există şi standuri, decorate cu afişe şi cîteva rafturi (marile grupuri editoriale - Harper Collins, Hachette Livres, Penguin Group, Random House -, precum şi standuri naţionale care îşi organizează spaţiul pe principiul expoziţiei de carte), dar de fapt deal-urile cele mai importante se petrec, de obicei, în International Rights Center, care are aspectul unei hale industriale, cu sute de mese aşezate una lîngă cealaltă, la care agenţii îşi întîmpină clienţii, acordînd fiecăruia doar 30 de minute, timp în care aceştia încearcă să prezinte cît mai convingător oferta de carte şi titlurile pe care mizează.
Un tîrg de carte profesional este de fapt un tîrg la care reuşeşti să fii cu atît mai eficient cu cît ştii mai multe lucruri dinainte. Altfel, totul riscă să devină un talmeş-balmeş informativ, în care sute de titluri te bombardează, blocîndu-ţi capacitatea de selecţie.
Deşi nu este conceput pentru public, Salonul de Carte de la Londra are o anu
