Am sa va povestesc si eu o intamplare petrecuta la bunici, cu mult timp in urma, pe vremea cand aveam codite si pistrui.

Era intr-o iarna tarzie, cand l-am cunoscut pe Adelin, un simpatic pui de bufnita care a fost cel mai bun prieten al meu, in vacantele petrecute la bunici. Stateam intr-o casa mare, cu veranda, langa care era un nuc batran, trist si zgribulit din cauza frigului. Se simtea poate singur, fara prietenele lui, veveritele, dar nu pentru mult timp, caci intr-o noapte, o pasare ce scotea sunete ciudate si-a facut cuib intre bratele lui degerate. Cand a "cantat" prima oara, am incercat sa ghicesc ce soi de pasare era aceea, dar n-am reusit. Manata de curiozitate, am urcat in pod, unde era o mica fereastra, si m-am pus pe pandit. Dupa vreo ora de stat in frig, am zarit intre ramuri un pui de bufnita, zgribulit si tare necajit. M-a vazut poate si el, caci s-a ascuns si mai tare intre ramurile nucului. Incet-incet, ne-am imprietenit. Eu am inceput sa-i las in fiecare zi rame si viermisori din aceia care se folosesc ca momeala la pescuit, iar puiul venea la inceput temator, apoi, mai tarziu, fara frica. Intr-o zi, mi-a trecut prin cap sa-l prind. Dar cu toata iutenia mea, o vreme n-am reusit. Apoi, intr-o dimineata, norocul a fost de partea mea. Am reusit sa-l apuc cu o mana. Ma privea tare speriat, cu ochisorii lui ca doua margele cafenii. Pe sub penele moi, ii simteam inimioara batand navalnic in palma mea facuta caus. Asa ne-am imprietenit cu adevarat. De multe ori venea pe o ramura aproape de geam si ma privea sfios si recunoscator, pentru grija pe care i-o purtam. Apoi iarna a trecut si a venit primavara... Adelin crescuse, crescusem si eu, si toamna care aducea cu ea primul meu an de scoala se apropia repede. Imi venea sa-l iau si pe el acasa, la Timisoara, dar am simtit ca departe de nucul batran, Adelin n-ar fi fost fericit. Am avut dreptat