* Virginia Woolf, Eseuri alese. Arta lecturii, traducere, selecţie, prefaţă şi note de Monica Pillat, Editura RAO, 2007.
Jurnalul Virginiei Woolf se încheie - cu patru zile înainte ca scriitoarea să se înece într-o apă de 20 de centimetri - astfel: "Trebuie să pregătesc cina. Peşte şi cîrnaţi". Pentru noi, care ştim ce va urma, fraza are o profundă violenţă. Am citit mereu jurnalul sau eseurile Virginiei Woolf pîndindu-i momentele de violenţă. Momente logice, de altfel, într-o logică pe cît de personală, pe atît de memorabilă: fraza lui Henry James ("Observă continuu.") alături de meniul cinei; preţul libertăţii feminine de a scrie (500 de lire pe an) alături de localizarea sufletului "la jumătatea şirei spinării"; autoexaminarea critică şi izbucnirea mult prea îndreptăţită: "vreau să scriu despre faptul de a fi dispreţuit". Nu ştiu dacă e cea mai bună lectură. Probabil mai interesante sînt filiaţiile şi afilierile, simpatiile organice şi antipatiile de fond, logica senzaţiei şi exemplele neconcludente, într-o doară. Dar spectaculoase şi neliniştitoare sînt rupturile de nivel, "sunetul spargerii", violenţa delimitării.
Dacă în romane, momentele violente sînt topite în povestea-stare de conştiinţă, în jurnal sau în eseuri, ele rup pagina, o dezintegrează. E vorba cel mai adesea de o violenţă elaborată poetic, retorică, dar peste care nu se poate trece. Ce să însemne d.p.d.v. literar şi istoric "În decembrie 1910 caracterul uman s-a schimbat"; cum să fii de acord că "o convenţie în scris nu se deosebeşte prea mult de o convenţie a bunelor maniere", cum să crezi, în vremurile noastre necrofile şi fragmentare, că "moartea în literatură vine cu graţie, calm şi linişte"? E o violenţă care pulverizează nu doar textul, dar şi aşteptările noastre tocite, rar contrariate, reflexe, ca în descrierea (pentru uzul elevilor) din conferinţa "Cum ar trebui să citim o
