Mi-e greu să scriu despre cei dispăruţi.

Am scris cu mare durere când a plecat Pavel Câmpeanu, unul dintre puţinii oameni care ştiau ce făceam în anii '80, când mă chinuiam să înţeleg de ce societatea în care trăiam evolua aşa cum evolua - mai degrabă spus, involua aşa cum involua.

Scriu acum la plecarea lui Octavian Paler, poate singurul eseist autentic pe care l-a avut politica românească după 1990.

L-am cunoscut imediat după decembrie 1989, când venea pe la şedinţele Grupului de Dialog Social pe care le conduceam pe atunci. Mă impresiona faptul că un răzvrătit ca Petre Mihai Băcanu, pe atunci redactor-şef al României Libere, îl păstrase ca Director Onorific al ziarului, deşi fusese ceva pe la Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Până când am aflat toată povestea - cum a ajuns acolo, ce a făcut în calitatea aceasta - am crezut că este vorba doar de o relaţie personală mai specială. Când mi s-a povestit întreaga istorie - nu Paler, în nici un caz! - l-am apreciat încă şi mai mult pe Băcanu pentru gestul său. Paler se dovedise un om drept, vertical, cu o conştiinţă morală ascuţită, oriunde l-ar fi pus viaţa. Îl vedeam la şedinţele GDS şi mă minunam mereu de reacţiile sale, totdeauna stranii, care te puneau pe gânduri. Cum a fost încercarea de a intra în primul Parlament democratic al României...

Ani de-a rândul am cumpărat Cotidianul numai ca să-i citesc editorialele. Nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată de acord cu dânsul: nici când făcea politicienii români, fără excepţie, de două parale, cum a fost aproape întreg anul 2000. Nici când se vedea că ezită în aprecierile sale faţă de un prim-ministru performant, dar despre care se spuneau lucruri enorme. Nici când s-a pornit împotriva unui mincinos patentat al politicii româneşti, ale cărui fraze mieroase le crezuse o oarecare vreme. De fapt, nici nu trebuia să fii de acord cu el: îţi de