In judecata comuna, nu numai a oamenilor obisnuiti, dar si a multor intelectuali sau pretins savanti care isi permit sa aiba o judecata comuna – si gresesc –, tarile sunt intotdeauna omogene. Pentru acesti oameni exista cu certitudine o cultura politica franceza, sau americana, sau scandinava, sau romaneasca, si fiecare crede ca poate sa o defineasca in trei fraze sau chiar in trei volume, sa ne explice ca romanii sunt asa sau altfel. Mi-am exprimat mai demult scepticismul fata de asemenea simplificari. Orice sondaj international ne arata, de exemplu, ca postcomunismul e o singura cultura politica: din Albania in China trecand prin Rusia si Cuba gasesti urmele unui singur fel de civilizatie – daca civilizatie se poate numi asta. Comunismul a fost un factor modelator atat de puternic incat a marcat adanc societatile noastre, foarte diferite inainte. La asta ma refeream cand scriam pe vremuri, in "Romanii dupa ’89", ca poporul roman "e un popor nou". Scandinavia pare o cultura comuna vazuta de pe Mediterana, dar intre liberalii suedezi si xenofobii danezi nu e mai nimic in comun. Franta, vazuta de pe Dambovita, pare si ea o tara omogena, dar o fractura o traverseaza la mijloc, separand clasele antreprenoriale, de la cea mai de varf la cea mai marunta, de lucratorii din sectorul public, muncitori, minoritati. Alegerile franceze au aratat clar aceasta linie de ruptura ideologica.

Dar poate fi mai grav. In Ucraina, ruptura ideologica se suprapune peste cea geografica. O parte din tara vrea in Vest, o parte vrea in Est, si de asta infruntarile ideologice precum cea din aceste saptamani pot avea consecinte dramatice, de destramare nationala. Turcia e la randul ei greu incercata zilele acestea. Decizia de a numi un candidat prezidential islamist, fie si moderat, a scos milioane de oameni in strada, a facut ca armata sa ameninte din nou cu interventia in politica, in ciu