Imi place tenisul. Mult. Si sa-l joc (prost, cum ma pricep si eu) si, mai ales, sa ma uit cum joaca altii. in multe meciuri de simplu, exista un moment in care unul dintre jucatori se prabuseste psihic, si de atunci incolo tot ce mai poate face este sa-si indure stoic supliciul pina la sfirsit. Chiar daca mai incearca vreo lovitura maiastra, chiar daca mai reuseste sa cistige vreun ghem, stie si el ceea ce, de la distanta, e evident pentru oricine: va pierde, nu mai are ce face, e victima sigura.
Fiecare reactioneaza in felul lui: unii injura, arunca racheta, se cearta cu arbitrii; altii sint abatuti, au fete de ciine batut, iti vine sa sari in televizor si sa-i iei de mina sa-i scoti de pe teren, sa le curmi chinul. Starea unui asemenea jucator e asemenea celei in care intra un boxeur naucit de lovituri. Dar, daca boxeurii isi revin uneori, dupa pauza, parca absorbind forta cu care au fost loviti si intorcind-o, la tenis asa ceva se intimpla foarte rar.
Cam asta e senzatia pe care mi-o da tot ce se intimpla acum in jurul nostru. Un popor intreg, mai putin citiva hiperactivi grotesti, parca e groggy si fara nici o sansa sa-si mai revina. Contemplam buimaci scalambaielile indecente ale unor indivizi care minjesc totul si ne trag de-a valma in mocirla in care se simt ei bine. Ne uitam prostiti, mai ingaimam cite ceva, schitam o vaga umbra de rezistenta, dar, una peste alta, nimeni nu mai poate face nimic. Nemernicii isi zbiara la nesfirsit ariile obscene, iar noi le tinem, de fapt, isonul.
Exista insa si o categorie de oameni care o duc al naibii de bine si pe care nimic nu-i mai poate clinti.
Si pentru ei pare ca nimic nu se mai poate schimba, dar e un pic altfel: pentru ei tot bine-o sa fie si daca se-alege praful de toata tara asta. intr-o agentie de turism modesta, de la mine din cartier, una din acelea care vind de t
