În trei ani, 365 de copii instituţionalizaţi au fost reintegraţi în familiile naturale sau la rudele cele mai apropiate. Reintegrarea este un proces amplu, presupune luni bune de consultări atât ale copiilor, cât şi ale părinţilor, şcolarizarea adulţilor în „meseria de părinte“, urmărirea timp de trei luni a familiei „întregite“.

Despre reintegrarea copiilor instituţionalizaţi în familia naturală sau în cea extinsă s-a mai scris în paginile Gazetei de Sud. Am pus iniţial accentul pe numărul foarte mare al „reintegraţilor“, copii sau deja adolescenţi pe care familia ce i-a abandonat i-a acceptat înapoi în cămin. Dincolo de aceste reintegrări în masă, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Dolj se laudă că a dus la bun sfârşit misiunea primită, fiind printre primele instituţii din ţară care au reuşit să desfiinţeze centrele de plasament, reintegrând în numai trei ani peste 350 de copii instituţionalizaţi, din cei aproximativ 1.000. Fapta pare mai mult decât lăudabilă, mai ales că majoritatea acestor copii nu au avut parte niciodată de o mângâiere din partea mamei, fiind abandonaţi chiar din primele zile de viaţă. Despre reintegrările anilor 2003, 2004, 2005, puţini mai sunt aceia care pot comenta, de la un an la altul micşorându-se simţitor numărul copiilor reintegraţi în familiile naturale sau în cele extinse.

Copiii părăsiţi sunt reticenţi în a-şi cunoaşte părinţii

Reintegrarea copiilor instituţionalizaţi în familiile lor este un proces dificil, realizându-se prin multe ore de „consiliere“ a părinţilor pentru a-i convinge că locul odraslelor este lângă ei. Nenumărate echipe formate din psihologi, asistenţi sociali, educatori din cadrul fiecărui serviciu al Direcţiei Copilului merg pe teren să convingă părinţii să îşi mai vadă măcar o dată copiii, să îi privească în ochi, să le povestească motivele care i