Alexandru Dobrescu Observand la romani unele asemanari cu chinezii, San Huang Ki, un invatat calator din Peking ajuns la inceputul anului 1866 in Bucuresti, a luat hotararea sa se stabileasca definitiv aici. Fusese placut impresionat - cum avea sa-i scrie unui prieten de acasa - ca, aidoma conationalilor sai, localnicii se disting "prin modesta resignatie, ce nu se ingrijeste nici de viata, nici de moarte; prin supunerea pasiva si respectuoasa atat de laudata de filozofii nostri; in fine, prin acea divina nestiinta, abnegatiune si indiferenta, ce se admira in educatiunea poporului chinez si care toate impreuna sunt forta guvernului, meritul si intelepciunea mandarinilor". Un singur lucru il lasase mut de uimire: anume faptul ca, nitam-nisam, "Printul, mandarinii si clientii sai fura destituiti si arestati intr-o clipa de poporul adunat si iesit ca din pamant". Si, pentru ca voia sa inteleaga pricinile acestui fenomen politic, a cerut lamuriri unui cunoscut indigen, care i-a spus urmatoarele: "Sunt timpuri cand interesele materiale se inalta mai presus de virtute si nationalitate, cand instinctele perverse si pasiunile brutale covarsesc influenta sentimentelor morale si sanatoase. In aceste timpuri, daca guvernul imbratiseaza, protege, raspandeste si propaga aceste interese, tot ceea ce face e bine facut si bine chibzuit. Actele cele mai imorale, decretele cele mai ilegale, concesiunile cele mai ruinatoare sunt votate, sustinute, aprobate si laudate d-acea multime lacoma si hidoasa de antreprenori, de contraccii, de faliti, de camatari, de cumparatori si de vanzatori nesatiosi, cari se gramadesc urland imprejurul acestui pandemoniu plin de crime si de vitii, pentru ca lumina sa nu se faca, justitia si probitatea sa nu le ceara socoteala. Aceasta putere monstruoasa tine mai mult sau mai putin; insa pe cat ea domneste, daca partea onesta si sanatoasa a natiunii,