Fiecare dintre noi a avut, in scolile prin care a trecut, colegi care dadeau semne grave de genialitate. Un coleg de-al meu avea un talent urias pentru matematici. Manualele devenisera floare la ureche, profesorii insisi il rugau sa decodifice "mesajul" multor probleme in cifre si radicali, in "necunoscute" si "multimi".
La facultate, mai apoi, toti i-au prezis ca o sa ia Premiul Nobel, pentru ca simplifica orice calcul, dand definitii noi, formule care concurau calculatorul. Si-a dat licenta cu o lucrare care devenise o obsesie a sa, "vectorii principali in rezultanta incidentala cu teoria relativitatii", care aducea nuantari la tot ce propusese Einstein, facand accesibila practicii teoria marelui inaintas. Specialistii de la Stockholm, care acordau Premiul Nobel, se zicea ca erau cu ochii pe el...
Intre timp, genialul coleg s-a insurat cu o fata din satul natal, la indemnul parintilor, care il voiau om la casa lui. Fata terminase un institut pedagogic, era invatatoare si uimise satul pentru ca stia sa cante la vioara Balada lui Ciprian Porumbescu. Asa au aparut primii doi copii, la indemnul imperios al nasilor. Candidatul la Nobel fugea dupa lapte praf si banane, dupa antidiareice si papucei antiplatfus pentru copii.
Specialistii de la Stockholm s-au plictisit sa-l mai astepte sa-i dea Premiul Nobel. Opinia publica l-a uitat si ea. S-a apucat de baut cu satenii, care ii spuneau ritos "dom' profesor". Rachiul era ieftin. Cand era nervoasa, nevasta sa, invatatoarea, il facea idiot. Mama soacra ofta in preajma lui gandindu-se ca fiica-sa nu a avut noroc in viata.
Cand un fost profesor de-al sau, ajuns academician intre timp, a venit in sat sa-l caute, sa-i ceara solutia la o problema, postasul l-a intors din drum: "Domnule, pari om normal...! Ratatului aluia ii ceri solutii...?". Dupa aceea n-am mai auzit nimic de colegul meu. Poate a mai
