L-am revazut la televizor pe Dobrin, cel care prin 1970, intrebat ce planuri de viitor are, raspundea cu o sinceritate emotionanta: "As vrea sa am o casa frumoasa...".
Dupa 30 de ani, Dobrin, jucatorul de "varieteu", cum il caracteriza Ioan Chirila, este un om in toata puterea varstei, realizat si impacat cu el insusi, semn ca ratacirile tineretii prin livada cu pruni nu l-au aruncat in decor. Desi Llosa scrie ca "nostalgia este o lasitate", eu m-am trezit leganat de aducerile aminte langa "Printul din Trivale", de care generosul destin a dorit sa ma atinga prin 1982.
Era primavara. Ma eliberasem din armata si intoarcerea in civilie ma gasea ros de aceeasi indecizie: fotbal sau universitate? (De altfel, la aceasta intrebare nu am putut raspunde singur, asa incat in ajunul de Boboteaza din 1983 am apelat la divinitate, pe care am ademenit-o cu o ramurica de busuioc sfintit, impodobita cu un fir de lana rosie. In noaptea aceea, ca in toate momentele mele de fragilitate, "marele regizor" m-a vizitat in vis si mi-a hotarat viitorul, lasandu-mi mingea doar in recreatie). Inca din liceu devenisem componentul unei echipe nascute din inconstienta superba a avocatului Ghita Mihai din Turnu Magurele. In anii constructiei societatii multilateral dezvoltate, "nea Mihai" s-a transformat in patronul singurei echipe capitaliste din Romania, fiind totodata si antrenor. Doar cu banii din onorariile sale, el a infiintat o echipa - "Sanatatea" (ulterior "Turris") -, pe care a inscris-o in ultima categorie a campionatului judetean si an de an a promovat-o pana in "Onoare", suportand cheltuielile de transport, primele de joc ale arbitrilor, contravaloarea echipamentului si a cantonamentelor montane, precum si toanele noastre de adolescenti. Eforturile sale, neinspirate din codul eticii si echitatii socialiste, au atras, cum era de asteptat, mania activistilor de
