Eroismul iradiaza un kitsch incarcat de necuviinta si obezitate dramatica. Incordarea sumbra si musculatura patetica a eroilor clasici au, dintotdeauna, ceva jenant si bombastic, o insistenta, ba chiar un fel de a cersi atentie si simpatie, pe care le satisfacem, smerit, in manuale si la ceremonii, indata ce exemplarul a incetat sa-si zornaie faptele si aura. Altfel, eroismul jeneaza. Idealul nostru inclina, echilibrat si geometric, spre altceva: spre bravura fara grimase, spre cumintenie, spre acel gen de erou rarisim care exista tacit, ca o ecuatie matematica, in structura de beton a unui pod aiuritor. Eroii cuminti sunt rari si imposibil de tristi. Lor li se intampla mai mult decat e omeneste posibil si tot ei trec prin lume cu acel pas discret care poate fi usor confundat cu stingerea. Florea Dumitrache a fost un mare erou cuminte. Poate singurul, in fotbalul romanesc. Chirurgie amicala - initiere aerospatiala In aparenta, lucrurile cu adevarat insemnate care raman dupa Dumitrache sunt detenta si driblingul. Asa e, dar e prea putin. Intr-adevar, Dumitrache a inventat lovitura de cap pe care fotbalul romanesc, obisnuit cu jocul marunt pe jos, o invata in continuare (Dudu Georgescu a fost o exceptie asimetrica, un atlet, un saritor in inaltime cu pofta de fotbal). Dumitrache a aparut, la mijlocul anilor ’60, in vremuri care nu prevedeau jocul de cap. Mingea avea siret, capetele aveau o frizura statica, prelungind sobrele coafuri barbatesti ale anilor ’50, iar publicul nu avea ochiul rapid pe care il cere viteza loviturii de cap. Dumitrache a stricat aranjamentul, cu o sfiala dezinvolta si taioasa, ca bisturiul unui chirurg care opereaza vorbind de una-alta si glumind cu pacientul. Dumitrache a inceput sa sara la centrarile lui Lucescu (inaintea lui, Pircalab a atins apogeul extremei lipite de tusa care centra de regula in linie, pe jos, la intalnirea cu latul, nu c