* Cosana Nicolae, Canon, canonic, Editura Univers Enciclopedic, 2006.
Discuţia românească despre canon a început chiar în paginile Dilemei, odată cu articolul lui Sorin Alexandrescu "Pentru un mai grabnic sfîrşit al canonului estetic" (nr. 245/1997). Apoi, cartea lui Harold Bloom, Canonul Occidental (tradusă un an mai tîrziu), două eseuri ale lui Mircea Martin şi un articol al lui Virgil Nemoianu au creat masa teoretică necesară unei dezbateri ce a durat numai vreo doi ani. Mi se pare firesc că tema canonului, astfel importată din spaţiul american, n-a dat o dezbatere românească serioasă şi pe termen lung. Cum am avut postmodernism literar fără postmodernitate, aşa am avut şi o tentativă de dezbatere canonică în lipsa deteritorializării, a multiculturalismului, a feminismului, a conflictelor şi militantismelor cultural-politice de natură rasială, etnică, religioasă sau sexuală. Dacă în State, canonul a fost una din temele confruntării acestor noi ideologii, din ce direcţie să fi venit contestările canonului românesc!? Dovadă că, în ciuda încrîncenării publicistice dintre generaţii, n-a fost foarte clar cărei puteri dominante aparţinea canonul tradiţional românesc şi cine lipsea, din motive ideologice, din canon. Puţinele suplimentări, prin recuperarea unor minori (şi nu minoritari), au venit, de fapt, tot din motivaţii estetice. De aceea, meritul principal al volumului Cosanei Nicolae (în prezent, doctorand la Universitatea Stanford) este acela că ne explică indirect de ce canonul est-european, a cărui estetică era subversivă ideologiei comuniste, nu va putea fi niciodată contestat de pe poziţii ideologice cît de cît similare cu cele americane. Nu ne rămîne decît să vedem ce anume am putea "naturaliza" în spaţiul literar românesc pentru revigorarea discursului teoretic autohton. Căci în România nu canonul e problema, ci reforma constantă a criteriilor de v
