20 de milioane de euro ne costă pe noi, românii, distracţia de la 19 mai. Practic, cotizăm cu câte un euro de căciulă la spectacolul grotesc pe care-l oferă „spuma” ţării cei aleşi să nu conducă şi să ne administreze pentru a trăi mai bine. Pentru că în asta constă, până la urmă, acţiunea politică: o bună guvernare, care să dea oamenilor mai multe speranţe în viitor şi în drumul ales către acesta.
E mult, e puţin? Greu de spus. Sigur este că ne puteam lipsi de această nouă taxă pe încredere. O taxă care adună, prin varii mijloace, sume de zeci de ori mai mari puse în joc pentru demiterea sau rămânerea lui Traian Băsescu în funcţia de preşedinte. Sume care paradoxal, poate fac să „duduie” o economie subterană a sponsorizărilor ilegale şi a cheltuielilor mascate. De departe, campania preşedintelui suspendat, este mai costisitoare decât oricare alta de până acum, ceea ce dovedeşte că în spatele ei stau interese mi-aş permite să spun „oligarhice” mai mari decât cele ale competitorilor, care par deja resemnaţi. Miza exerciţiului democratic, căci asta este, de la 19 mai este tot una de încredere: de ce coeficient de încredere dispune fiecare dintre părţi (în general, tipul acesta de încredere nu se bazează pe logică sau pe calcule)? Cum se poziţionează grupările respective pe eşichier, ştiută fiind „diversitatea în unitate” a scenei politice? Dar, mai ales, ce şanse există de a impresiona blocul masiv al nehotărâţilor şi al indiferenţilor? Ca deobicei, aici este miza cea mai mare. Nucleele mai mult sau mai puţin dure, funcţionează dintr-un soi de automatism. Cei care răspund la întrebări prin „Nu ştiu/Nu vreau!” sunt însă tot mai mulţi, pe măsură ce decepţia faţă de nivelul dialogului politic pune stăpânire pe segmentele altă dată active ale societăţii.
Va continua, la 19 mai, fenomenul care s-a făcut simţit, periculos de concret, la trecutul referend