In deceniile de teroare, fatisa sau subliminala, ale pretinsei "dictaturi a proletariatului", aparenta ordine nu se intemeia pe respectul fata de lege, singura lege valabila fiind domnia bunului plac, ci pe doua stari instinctuale, de la limita suportului biologic – frica si ura. Frica generalizata, de jos si pana sus, crestea pe masura ascensiunii pe treptele ierarhiei, culminand, apud Pacepa, cu crizele de spaima ale lui Ceausescu (o fi avut presimtirile lui). Iti era frica de toti si de toate, frica sa nu-ti pierzi maruntele privilegii sau bruma de libertate, frica sa nu te toarne prietenul cel mai bun sau propriii copii, frica sa vorbesti pana si acasa cu voce tare, frica sa-ti incredintezi gandurile hartiei, frica sa gandesti. Chiar si pe "fugari", frica ii urmarea noapte de noapte, sub forma "cosmarului exilatilor": visau ca ar fi ajuns din nou in Romania, de unde nu mai aveau scapare...
Corolarul fricii era ura: pe langa povestea cu capra vecinului, ii urai din suflet pe toti cei de care iti era teama; insa ura iti era starnita cu metoda, sistemic si sistematic – impotriva "dusmanului de clasa", a "exploatatorilor", a "spionilor si tradatorilor", a "deviationistilor" de tot soiul, a "atatatorilor la razboi", a "imperialistilor anglo-americani" si a "acolitilor lor" etc., etc. (vezi si "saptamanile urii" in: George Orwell, 1984). Defularea urii te facea sa uiti pentru moment de frica animalica; la randul ei, frica iti reincarca bateriile cu ura. Dialectic.
Descatusarea din decembrie 1989 a avut, ca prim efect, suprimarea fricii. Festivaluri orwelliene ale urii, mineriadele, acele incercari iresponsabile de a restaura domnia fricii ca factor ordonator, au esuat lamentabil – din fericire. Din pacate, insa, tranzitia nu a reusit sa repuna in drepturi adevaratul temei al coeziunii si al ordinii sociale: intelegerea si asumarea interesului general, respect
