De loc e din Dolj, comuna Poiana Mare. Dunărea însă l-a chemat întotdeauna - mai întâi cu serviciul, apoi cu peştele. Şi de dragul celui din urmă, aici a rămas.
L-am găsit pe oltean acasă. Nu era pe baltă, că n-a început încă sezonul - se depun icrele şi e interzis la peşte, ne-a explicat. Aşa că, dacă tot era în „concediu“, se ocupa de treburile casnice. Mai exact, tocmai terminase de gătit - saramură, evident - şi acum făcea ordine în cămară. „Inventariez undiţele şi borcanele cu marinată“, zise Ştefan Tobă, „cam atât intră în sarcinile mele. Văd ce lipseşte, ce nu mai e bun, ce trebuie să mai iau. Cu toate că nu prea duc lipsă de ceva, pasiunea nu se poate stăpâni: tot timpul cumpăr ba o mulinetă, ba un cârlig, chestii de-astea de pescar înrăit“, începu el să-şi recunoască damblaua care-l chinuieşte de o viaţă.
Vacanţe cu trestia
A început ca oricare, cu o nuia cu aţă. Aşa pescuiau toţi băieţii de la Poiana Mare, când se duceau să se joace în bălţile de lângă sat. „De când mă ştiu am dat la peşte. Acolo, la noi, între Desa şi Piscu Vechi, sunt multe bălţi. Copii fiind, ne duceam toată vara să ne scăldăm“, povesteşte pescarul. „Şi pentru că veneau şi oameni mari care pescuiau, ne făceam şi noi undiţe din trestie şi le agăţam câte un fir. Nu prindeam mare lucru, dar eram făloşi nevoie mare când ajungeam acasă cu ceva în plasă şi toată familia mânca din munca de o zi“, îşi aduse aminte Ştefan victorioasele incursiuni la baltă de altădată.
La pescuit nu a renunţat nici mai târziu, când a crescut. În vacanţe ori la sfârşit de săptămână, Ştefan Tobă îşi lua undiţa pe umăr - de data aceasta cumpărată de la magazin - şi rămânea ore întregi pe marginea apei. S-a angajat, s-a însurat, şi-a întemeiat o familie. Pescuitul rămânea mai departe o plăcere de sezon. „Vara, când îmi luam concediu, fugeam câteva ore la o baltă să mă refac. U
