În anii ’90 se petrecu saturarea aşezărilor noastre cu biserici, despre aspectul cărora mai bine să nu vorbim aici. Sau, dacă o facem, să constatăm actualitatea lui Iorga, care, la rîndul său, parafraza măsurile reformatoare ale lui Grigore Alexandru Ghica-Vodă, cel care hotăra că "nu se vor mai face biserici fără socoteală, pentru trufia unuia sau a altuia, cari, negîndindu-se la starea lăcaşului adevărat, care e sufletul, clădesc Ťbiserici şi paraclisuri proaste», făcînd astfel ca altele vechi să rămîie în pustiu şi ruină" (Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, 1930, vol 2, pp. 152-153). Va trebui odată să facem o evaluare a rezultatelor acestei campanii înfrigurate care, deodată, a înmulţit exponenţial numărul şi a amplificat dramatic scara bisericilor româneşti. Dar, între timp, se prefigurează noi mize pentru practica arhitectural-urbană a spaţiului sacru. În primul rînd, este vorba despre arhitectura memoriei. Aceasta tinde să se desprindă din ce în ce mai mult de matricea ei religioasă, spre a se adăpa de la simbolistica mai general-umană împărtăşită, sau acceptată, de comunităţile transreligioase. Acest proces este dublat şi informat de localizarea acestor monumente, mausolee, memoriale din ce în ce mai mult în spaţiile publice, pe măsură ce locurile dramelor comemorate au fost deja însemnate simbolic.

O a doua miză importantă este sugerată de necesităţile comunităţilor aflate în exil de a se construi pe sine şi de a se stabiliza în străinătate cu ajutorul şi prin intermediul unor lăcaşe de cult proprii. Şi, dacă, într-adevăr, procesele acestea vor fi, precum par, masive (depăşind în amploare migraţiile care au pus capăt Antichităţii şi consecinţele pentru civilizaţie ale acelora) şi inexorabile, atunci într-adevăr este de meditat asupra naturii şi înfăţişării noilor lăcaşe de cult. Depăşind faza iniţială, în care slujbele s-au ţinut în lăcaşuri d