"Mă, tu te-ai făcut marxist" - mi-a spus cu o privire de reproş unul dintre profesorii mei de literatură română de la Universitatea din Bucureşti. Ne plimbam pe malul Dunării, într-o după-amiază sufocantă de iulie. El, venit într-o inspecţie de grad în urbea mea natală, eu, în vacanţă, proaspăt masterand al unei universităţi americane şi pregătit să mă întorc pentru doctorat. "Ba nu, domâ profesor", am protestat. "Eh, nu, vorbeşti ca un marxist, atunci! Noi ne străduim să vă ţinem departe de marxism la facultate, iar voi plecaţi în Occident şi veniţi înapoi îndoctrinaţi. Ironia soartei, deh!"
Nu mă gîndisem pînă atunci că cei doi ani petrecuţi la Universitatea din Pittsburgh mă schimbaseră într-atît. E adevărat că citisem enorm de multă teorie marxistă şi marxizantă. Dar îmi spusesem că trebuia să o fac, din moment ce domeniul meu de studiu îmi cerea să înţeleg teoria pentru a face judecăţi de valoare asupra operelor literare ale mişcării proletare din Japonia. Nume de care, pînă a fi ajuns în Statele Unite, nici nu auzisem erau acum parte din jargonul meu cotidian. Cum poţi să vorbeşti despre ideologie, fără să te referi la Louis Althusser? Sau despre teorie, fără să îl citezi pe Terry Eagleton? La începuturile educaţiei mele postuniversitare aceste nume erau atît de prezente în toate cursurile la care mă înscrisesem, încît nici măcar nu le mai asociam cu gîndirea de stînga.
Auzisem înainte de a fi ajuns în Statele Unite că majoritatea universitarilor de acolo erau marxişti sau comunişti, dar nu am fost niciodată pe de-a-ntregul convins că e adevărat. Nu îmi puteam imagina că încă mai pot exista marxişti şi comunişti, după ce sistemul se prăbuşise lamentabil în Europa de Est. La Pittsburgh, şi mai tîrziu la Chicago, am avut ocazia să mă conving de contrariul.
Şocul unei lumi academice care nu e de dreapta este primul cu care orice student în
