Atunci când cineva din imediata noastră apropiere râde, nu ne putem abţine să nu râdem la rândul nostru sau cel puţin să zâmbim. Potrivit cercetătorilor britanici, această situaţie se explică prin faptul că râsul sau zâmbitul în faţa cuiva care se amuză copios este o chestie automată, fiind o reacţie pe care pur şi simplu nu o putem controla. De exemplu, dacă în timpul unei şedinţe plictisioare vă ridicaţi şi împiedicându-vă faceţi pe toată lumea să râdă, nu vă faceţi probleme. Este foarte probabil ca acest incident să nu fi amuzat chiar pentru toţi. Potrivit unui nou studiu, sunt suficiente hohotele de râs ale unei singure persoane pentru a „contagia“ un grup de persoane. Cel puţin aceasta este concluzia la care au ajuns cercetătorii de la University College din Londra, care, folosindu-se de rezonanţa magnetică pentru imagini, au analizat activitatea cerebrală a mai multor voluntari, puşi să asculte diferite sunete. Unele dintre acestea erau plăcute, cum ar fi hohote de râs sau ropote de aplauze, în timp ce altele nu erau tocmai agreabile, cum ar fi urletele sau zgomotele produse de o persoană care vomită. În ciuda faptului că toate aceste sunete activează aceeaşi regiune din creier, numită şi scoarţa premotorie, există totuşi unele diferenţe la nivelul răspunsului cerebral. Sunetele plăcute, precum hohotele de râs, produc o activitate neuronală de două ori mai mare decât „suratele“ lor nu tocmai plăcute. Şi pentru că scoarţa premotorie controlează muşchii faciali, pregătindu-ne faţa de un hohot de râs, respectiv de o strâmbătură de dezgust în cazul sunetelor neplăcute, cercetătorii sunt de părere să reacţiile de amuzament în faţa unui hohot de râs din partea altcuiva ar putea fi automate. Pe scurt, este vorba de un mecanism pe care nu suntem capabili să îl controlăm. De altfel, studiile precedente demonstraseră deja că avem tendinţa să repetăm stările sufleteşti al