Mă tulbură vorbele reci şi adînc mincinoase ale celor care spun că o dictatură parlamentară este o contradicţie in terminis. Care va să zică, Parlamentul nu poate fi purtător de dictatură. Orice decide Parlamentul este democratic din simplul motiv că este decis de Parlament. Mă tulbură, spun, aceste vorbe aruncate adesea în dezbatere zilele acestea, cînd vorbim despre decizia Parlamentului de suspendare a dlui Băsescu, pentru că nu ştiu dacă cei care le tot flutură cu siguranţă expertă sînt de rea-credinţă sau sînt doar superficiali. Aş prefera, bineînţeles, a doua variantă, dar chiar şi aşa simt o nelinişte cetăţenească, pentru că aş vrea ca treburile politice ale ţării mele să fie pe mîna unora ceva mai citiţi şi mai reflexivi.

Mai întîi, cîteva consideraţii despre natura democratică a Parlamentului. Votat fiind de toată suflarea electorală, sigur că Parlamentul este expresia cea mai cuprinzătoare a voinţei populare. Este, aşadar, instituţia cu cea mai autentică vocaţie democratică. Drama vocaţiilor este însă aceea că ele pot fi trădate. Un Parlament poate, la un moment dat, să se autonomizeze în asemenea măsură faţă de vocea poporului, încît să reguleze chiar împotriva voinţei sale. Este exact situaţia pe care dl Liiceanu, dacă nu mă înşel, o descria cu vorbele "poporul este prizonierul Parlamentului". Un Parlament emancipat de responsabilitatea sa majoră - aceea de a exprima vocea electorilor -, dar solid concentrat în puterea sa legiuitoare este un Parlament care ia în stăpînire poporul. Iar un atare pericol este cu atît mai mare în contextul unei dominaţii oligarhice, pe fondul unei derute morale de mare magnitudine, cînd Parlamentul este cu totul acaparat de oligarhie. Să uităm, pentru o secundă, de dl Băsescu şi să admitem că, teoretic, acest lucru este pe delin posibil. Vom fi, pe dată, alarmaţi, pentru că modelul teoretic al trădării vocaţiei dem