Propun cititorilor încă un articol - mereu actual - de-acum zece ani. Dacă ţara nu se schimbă cu deceniile şi secolele, eu de ce să-mi schimb textele săptămînal?

În ianuarie 1871, o gazetă din Germania (Augsburger Allgemeine Zeitung) publica o scrisoare a regelui Carol I, pe care ziarele şi parlamentarii români au transformat-o în prilej de scandal. După aproape cinci ani de domnie, regele se plînge unui prieten de "puţinul folos" pe care l-a putut aduce "acestei frumoase ţări". "A cui este vina?" - se întreabă Carol. "Nici a mea, nici a poporului în întregimea lui" - sună răspunsul. Atunci a cui? Sistematizînd rapid ceea ce în textul regal se supune retoricii epistolare a momentului, vom găsi trei explicaţii posibile ale eşecului:

1) O caracteristică psihologică globală: românii sînt un popor "care nu vrea să fie condus şi totuşi nu e în stare să se conducă singur". Semeţie, lipsă de disciplină interioară, haos. Stăm prost cu "heghemoniconul"! Trăim "neatîrnarea" în tot echivocul ei: pe de o parte, spirit independent, pe de alta, volatilitate neguvernabilă.

2) O caracteristică istorică şi socială: între elite şi masse e o fractură nevindecabilă. Elitele sînt emancipate, "branşate", gata să adopte ultima utopie la modă, massele sînt de un conservatorism îndărătnic. Cu alte cuvinte, elitele suferă de inadecvare, nu ţin cont de spiritul locului, iar massele se comportă reticent, resentimentar, impulsiv. Rezultatul e că elitele conducătoare obligă ţara "să treacă deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală Constituţie, precum nu are nici un popor din Europa". Massele însă "nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat cvasirepublicană".

3) O caracteristică politică: inflaţia "intrigilor de partid". Fără comentarii.

E de observat că, în efortul său de a da un diagnostic crizei naţio