In ultimii ani, antropologii medicali au devenit din ce in ce mai preocupati de suferinta si de caracteristicile ei. Nici nu e de mirare intr-o lume a razboiului, genocidului, oprimarii si bolii. Filosofii s-au ocupat de suferinta timp de mii de ani. In contextul celei mai dezvoltate tehnologii medicale pe care a cunoscut-o vreodata omenirea, cercetatorii se intreaba acum care este scopul suferintei. Nici religia nu a stat deoparte in fata suferintei, dar in societatea contemporana, unde religia si-a pierdut din importanta, stiinta si tehnologia sint cele care cheltuiesc cele mai importante resurse pentru a incerca sa elimine cauzele si experientele suferintei cu care ne confruntam zi de zi.

Din punctul meu de vedere, modul in care ne confruntam cu suferinta in ziua de azi ne face lasi. Sint multe vocile care compara Statele Unite cu un adolescent cu trup tinar si atletic, dar fara de experienta necesara pentru a-i tempera iesirile intempestive, in timp ce societatile mai intelepte ale Europei si Asiei arata o atitudine mai cinica in fata vietii. Iar cinismul lor nu este unul pesimist, asa cum unii optimisti naivi s-au grabit sa-l caracterizeze. E mai degraba cinismul batrinilor, care si-au trait anii si au trecut prin multe, ale caror vieti au devenit povesti pe care nici nu si le-ar fi inchipuit la tinerete.

Printre antropologii care s-au aplecat asupra suferintei Veena Das, Margaret Lock si Arthur Kleinman sint cei mai faimosi. Das analizeaza modul in care oamenii traiesc in vreme de razboi, Lock investigheaza boala si moartea, iar Kleinman, care este si psihiatru, se intreaba cum inteleg propriile existente cei care au trait in vremuri de restriste politica, economica sau sociala. Tot Kleinman mai intreaba "Cum traim cu propriile noastre esecuri morale?” Cum ne invata propria-ne cultura sa traim cu noi insine atunci cind nu putem trai in con