Minunata lume a animalelor a exercitat intotdeauna o fascinatie asupra celor mici. Oare ce copil n-a visat macar o data sa aiba propriul sau catelandru, propria sa pisicuta, un pui de animal viu si adevarat, caruia sa-i daruiasca din preaplinul inocentei si-a dragostei lui?

Si copiii au nevoie de un "duhovnic", de cineva caruia sa-i impartaseasca si care sa le pastreze micile taine. Fiindca au si ei secrete, pe masura lor.

Mihaela, nepotica mea de cinci anisori, a intuit ca in micul apartament al bunicii ei, alergica la multe alea, nu va putea spera la sansa de a avea un prieten patruped. Si atunci, si-a dirijat din plin sentimentele spre o specie mai putin obisnuita cu dragostea umana: o omida. Si ce mai omida! O uratanie neagra, paroasa si puturoasa. Dar si asta e o problema de gust! Ce nu-mi placea mie ei i-a cazut cu tronc, si nu numai ca n-am mai avut timp sa protestez, dar a trebuit sa cooperez cu Mihaela. Asa ca i-am asigurat casa si masa intr-un borcan cu asternut de frunze si acoperis de tifon. De unde pana atunci imparteam patul cu Mihaela, a trebuit sa accept ca la capatai, intre perne, sa-si odihneasca trupsorul grasan si lasciv si Omiduta (bineinteles, in borcan). Dimineata, la sculare, cu ochisorii inca lipiti de somn, primele lor sclipiri, pline de incantare, ii erau adresate Omidutei, "puicuta cea dragalasa". Dar asta n-a fost totul! Borcanul cu Omiduta a fost plimbat si la gradinita, pentru ca toti piticii sa vada comoara. De asemenea, borcanul ne insotea la cumparaturi, la plimbare, fiind aratat tuturor. Si cat de fericita era Mihaela! Ii urmarea fiecare miscare, fiece tremur, fiecare fosnet al frunzelor trebuia sa aiba o explicatie. Si cum fetita e de felul ei vorbareata, nici Omiduta n-a fost scutita de turuiala ei. Poate si excesul acesta de dragoste, de atentie cu care biata necuvantatoare nu era obisnuita, atata rasfat n-a fost