Din cate sarbatori exista in calendare, nici una nu le este dedicata bunicilor. Sunt prea umili, sarmanii, ca sa fie sarbatoriti. Prea modesti. Devotamentul lor gratuit ni se pare firesc. Duiosia lor - depasita. Stangacia lor - comica. Lacrimile - exasperante. Numai atunci cand dispar, amintirea si remuscarile noastre ii inconjoara cu aureole si ii transforma in "sfinti". Cu tot respectul si dragostea pe care le-o datoram, incercam sa indreptam nedreptatea pentru o clipa, instituind intr-o pagina de ziar ziua lor. Primavara bunicilor care au fost si care inca exista.
Casa din povesti
Intr-un varf de deal, acolo unde parca cerul se intalneste cu pamantul, unde soarele straluceste aproape toata ziua, a fost casuta de barne a bunicilor mei. Cu maghiran la ferestrele mici, cu prispa plina de muscate si micsunele, cu un stup de albine la coltul casei - parea ca din basm. Aici nu se auzeau decat cantatul pasarelelor, mugetul vacilor, behaitul oilor, nechezatul cailor. Peisajul era intregit de silueta inalta a bunicii, subtirica, dreapta, cu ochi albastri si parul alb, alergand ca un sfarnel toata ziua sau stand cu furca in brau, in serile de iarna petrecute in jurul sobei, pe a carei plita se coceau felii moi de cartofi. Bunica (Mariuta lui Banicut) recita "Ginta latina", "Sergentul", "Mama", uimindu-ne cu memoria ei nealterata de trecerea timpului. A fost frumoasa pana la 96 de ani, cand s-a dus spre cele vesnice.
Eu locuiam cu parintii in vatra satului, dar cea mai mare bucurie era sa ajung acolo, pe deal, de unde se vedea valea Valsanului, cu apa ei limpede si rece de munte. La bunica se bea cel mai bun lapte, mancam bob verde si prune uscate la cuptorul din curte. Apa din putul care nu seca nici in cei mai secetosi ani era datatoare de viata. Tot catunul lua apa de aici, poarta fiind deschisa pentru oricine. Dar iata ca nemilosul timp n
