Ceva tot s-a obtinut in urma bataliei intre Parlament si Traian Basescu: foarte multi oameni, din cele mai diferite medii sociale, au inceput sa se preocupe de politica. De unde politica fusese un domeniu rusinos – amintiti-va de atitudinea majoritatii participantilor din Piata Universitatii, cu al lor "nu suntem partide", ca sa nu mai vorbesc de "eu nu fac politica" al fanaticilor lui Ion Iliescu si ai FSN-ului –, acum societatea romaneasca este cuprinsa de o frenezie fara precedent in sustinerea si chiar respingerea presedintelui suspendat. Sa fie pentru ca oamenii au deschis intre timp ochii? Sa fie pentru ca ne apropiem de termenul-limita oferit noua de Silviu Brucan in 1990: 20 de ani pana sa ne adaptam la democratie? "De-o fi una, de-o fi alta", adevarul este ca ne-am putea astepta, sambata viitoare, la o prezenta la urne cum n-a fost de multe ori in Romania. Cel putin, asa par sa indice fervoarea sustinatorilor presedintelui suspendat, dar si decizia adversarilor sai. Mitingurile au inceput sa adune peste zece mii de persoane, nu ca-n fata Teatrului National din Bucuresti, la inceputul campaniei. Pe de alta parte, poate si din cauza inmultirii participantilor – caci multimea este considerata, pesemne, de politicieni o masa de prosti –, discursul politic a coborat la niveluri apropiate de anii ‘50, ca isterie si ca finete argumentativa, ori, ca sa nu exageram, la nivelul primelor zile de dupa caderea lui Ceausescu.
Am din nou senzatia ca nu suntem, cei asemenea mie si eu, cetateni-alegatori, decat o mare masa de manevra, chemata la intervale sa sustina sau sa respinga te miri ce. Constitutia, o lege, o persoana, un partid. Zilele acestea, dragostea politicienilor, in frunte cu Traian Basescu si Mircea Geoana, pentru noi a crescut la cote nemaiatinse, indraznesc sa spun, niciodata, nici macar la revolutie. Poate si pentru ca atunci nu se formase inca o cla
