E greu de imaginat ce surprize neplacute (expresie a modului in care se intelege la noi confruntarea electorala) ne vor mai aduce zilele care ne despart de data referendumului. Dar, cel putin la fel de dificila mi se pare si incercarea de a anticipa, cu sanse reale de reusita, si felul in care se va reaseza scena politica si modul in care vor relationa principalii actori, dupa 19 mai 2007.
Aversiunea fata de presedintele Basescu a actionat ca o miscare seismica de mare amplitudine si a produs mutatii profunde si neverosimile pana azi in viata politica. Primul meterez care a fost pur si simplu pulverizat e cel care stabilea traditionala demarcatie intre ”putere” si ”opozitie”.
Indiferent de temperatura, vesnic fluctuanta, relatiilor dintre PNL si PD, ca si intre PNL si Palatul Cotroceni, raporturile publice intre PNL-PD-UDMR, pe de o parte, si PSD si PRM, pe de alta parte, erau inconfundabile si se exprimau dupa regulile clasice ale jocului parlamentar.
Scoaterea fortata de la guvernare a PD a pus Guvernul Tariceanu intr-o pozitie dintre cele mai dificile, devenind limpede pentru toata lumea ca zilele Executivului vor fi doar atatea cate este dispuse sa-i acorde PSD.
Aici apare prima intrebare al carui raspuns nu poate fi dat fara a sfida o judecata sanatoasa: De ce ”principalul partid de opozitie” cautioneaza un guvern super-minoritar, in loc sa-l dea imediat de pamant si sa vina in ziua urmatoare la guvernare?
PSD nu este pregatit, nu se simte apt pentru a prelua fraiele puterii sau beneficiile de care se bucura din partea PNL sunt de alta natura si atat de consistente incat sa-i satisfaca prioritar interese de care electoratul nu are habar?
Sigur, informatiile, mai mult sau mai putin complete, de care dispunem unii sau altii ne pot indrepta spre un raspuns sau altul, dar un lucru ramane de necon
