Cu Traian Basescu pe post de unic depozitar al sperantelor noastre de mai bine, eu ma simt insa teribil de inspaimintat.

Da, Traian Basescu este cel mai bun. Da, Traian Basescu vorbeste bine, are priza la mase, spune lucruri clare si foarte dureroase despre trecutul nostru recent si despre prezentul nostru continuu. E un politician abil si un strateg remarcabil. Are curaj si forta. Si, da, trebuie sa se intoarca la Cotroceni.

Dar, la recentele mitinguri electorale in care am avut ocazia sa-l aud si sa-l vad, m-a cuprins o tristete infioratoare.

Nicicind in anii din urma nu mi-a fost dat sa inteleg mai bine, precum in saptaminile din aceasta campanie pentru referendum, ce a vrut sa spuna, in decembrie 2004, candidatul la presedintie Traian Basescu, atunci cind a rostit, in confruntarea finala cu Adrian Nastase, constatarea amara ca electoratul din Romania are de ales un presedinte al tarii dintre doi comunisti, si asta la atitia ani de

la caderea comunismului. A fost, indiscutabil, cea mai inspaimintatoare radiografie facuta destinului acestei tari dupa 1989.

Ar fi trebuit sa luam aminte, dar am trecut rapid peste diagnosticul care indica un inceput de metastaza. Azi avem o clasa politica muribunda si un sistem politic in stare de putrefactie. Complicatii si complicitati infioratoare ies la suprafata, lasind in urma un amestec dureros de neincredere si spaima in ziua de miine.

Pentru ca, dincolo de referendumul din 19 mai si mai departe de atacurile electorale, exista un miine. Iar pentru orice natiune traitoare intr-un sistem democratic, ziua de dupa orice confruntare politica e singura care conteaza.

Traian Basescu e cel mai bun dintre toti oamenii politici aparuti in 17 ani de la caderea lui Ceausescu. Pentru cei mai multi dintre romani, e intruchiparea omului politic remarcabil. Unii