Unul dintre dezavantajele vârstei mature este că le ştii pe toate. Celălalt este că ai amintiri, dar nu despre acest al doilea avantaj vreau să vorbesc aici.

Cu toţii avem prieteni sau cunoştinţe care se maturizează. Adică le ştiu pe toate. Nu se poate face aşa ceva, pentru că au făcut-o alţii. Nu vei avea succes cu iniţiativa ta, pentru că uite ce a păţit vărul Pantelică. Dacă faci aşa, o să ţi se întâmple asta. Mai bine nu faci nimic şi stai liniştit. Necazurile îi ocolesc pe cei care stau în banca lor. Dacă te bagi, te mănâncă vecinii, asociaţii, prietenii, salariaţii. Ce-ţi trebuie bătaie de cap?

Voi fi având eu o minte mai zburdalnică, dar pe mine mă impresionează foarte mult oamenii maturi, care recunosc că nu ştiu nimic. Cei care caută, învaţă, cercetează, calculează şi, la un moment dat, se apucă de treabă cu o încăpăţânare de neclintit. Am văzut de multe ori acţiuni începute cu tam-tam, sunete de tobe şi alămuri şi terminate în liniştea eşecului. Am văzut oameni care confundă iniţitiva cu acţiunea şi vorbitul cu făcutul. La un moment dat, mi se părea chiar că am prea mulţi din specia aceasta în jurul meu.

Să luăm familia Popescu - numele este schimbat, ca în toate poveştile mele. Doi absolvenţi de chimie, cu rezultate bune, dar nu strălucite la şcoală, ajunşi profesori la două licee dintr-un oraş de graniţă din vestul ţării. Salariile nu le ajungeau - rate la casă, rate la CEC, rate la mobilă, CAR-uri (generaţiile mai tinere nu înţeleg ce spun eu aici, dar cât de bine le pricep cei de vârsta mea!), şpaga la doctori pentru medicamente, o pungă de 250 de grame de cafea Wiener (aia aurie, vă mai aduceţi aminte ?) care costa 300 de lei, şpaga pentru benzină, întreţinerea apartamentului, în care mai mult nu curgea apa, nu erau gaze şi nu era lumină. Ca să se încropească puţin, dădeau meditaţii şi preparau tot felul de alifii pe care le ambalau în