Cu exceptia mandatului Constantinescu, istoria postdecembrista a Romaniei se identifica, in mod tragic, cu traseul lui Ion Iliescu. Am crezut, in 2004, ca, in sfarsit, va parasi scena pentru totdeauna. Am sperat, dupa aderarea la Uniunea Europeana, ca subiectul Iliescu a devenit irelevant, un fel de boala a copilariei. Ei bine, nu. In ultimul timp, sub acoperirea campaniei pentru referendum, Ion Iliescu a revenit in forta in viata politica.
Ion Iliescu are dreptul sa exprime orice pozitie politica pofteste, poate sa atace pe oricine oricum ii vine, sa militeze pentru socialism si pentru ce mai vrea el atat timp cat cineva va considera ca opiniile acestui om merita sa fie ascultate. Ceea ce NU are dreptul Ion Iliescu sa faca este sa falsifice istoria Romaniei.
In anul de gratie 2007, Iliescu afirma la televiziune ca in iunie ’90 minerii veniti la Bucuresti au savarsit un act civic si ca "au raspuns cu violenta violentei". Redactorii "Romaniei libere" nu comisesera niciodata vreun act de violenta, nici pe 13 iunie, nici altadata, care sa justifice riposta sau "sanctiunea civica". si, cu toate acestea, pe 14 iunie, un detasament mineresc s-a infiintat la redactie sub conducerea celebrului "inginer" Camarasescu, dovedit ulterior ofiter de Securitate. Cu spirit civic, minerii au devastat redactia, au batut angajatii si au interzis aparitia ziarului. Iliescu vorbeste acum de "teama de faptul ca drepturile si libertatile cetatenesti sunt incalcate sistematic"? In 2007? Dar oamenii care in iunie ’90 au fost nevoiti sa isi paraseasca locuintele si sa se ascunda zile intregi de teama ca, in entuziasmul lor "civic", minerii ar fi putut sa le ia viata? Pentru ca poate ca multi au uitat, dar in zilele acelea grupurile de mineri, care nu pareau sa nu cunoasca altceva decat Valea Jiului, au dat dovada de o cunoastere intima a Bucurestiului, reusind sa gaseasca cu o surpri
