O spun din capul locului: in acest text prilejuit de lansarea cartii lui Neculai Constantin Munteanu, Ultimii sapte ani de-acasa. Un ziarist in dosarele Securitatii, voi vorbi despre mine insumi si totul va fi foarte subiectiv. Subiectiv si critic asupra-mi. Ca atare, in alta ordine de idei decit emotia cu care sint invocat in dialogul introductiv purtat de autor cu editoarea Doina Jela.

Si nu atit pentru ca numele meu apare in documentele care compun volumul, cit pentru evenimentul editorial trans-literar si meta-politic, in unicat si de prim rang. Am mai incercat o senzatie similara doar la inceputul anului 1990, la revederea in proiectie publica a Reconstituirii lui Lucian Pintilie. Sustinusem cit se poate de net filmul, in dactilograma cronicii de premiera din 1970, care urma sa apara in revista Cinema alaturi de una a lui Ion Frunzetti (redactia se voia bine „blindata“, in favoarea operei boicotate de oficialitate inca din timpul turnarii, dar unica publicatie de specialitate din tara n-a mai tiparit nimic despre filmul retras ulterior din circulatie). Era insa atit de mare distanta dintre modestele argumente ale analizei cronicaresti din 1970 si calitatile filmului, care mi se revelau in adevaratele lor proportii abia in 1990, incit m-a cuprins un sentiment de umilitate admirativa cvasireligioasa fata de cel ce vazuse si exprimase, in toate conexiunile, mult mai mult decit fusesem eu in stare sa descopar si sa traiesc atunci, cu douazeci de ani in urma, in fata filmului comentat.

Revelatia sistemului in „singuratatea pustiitoare“

Cartea lui N.C. Munteanu apare la exact 30 de ani jour pour jour dupa cele traite in aprilie-mai 1977. Traite cumva alaturi, dar mai mult paralel cu autorul, decit in reale intersectari sau racorduri. Traite de cineva care n-a stiut sa vada si cu atit mai putin sa exprime ceea ce vazusera si pusesera in