O problemă de docimologie agită de la un timp opinia publică sau, mă rog, o parte a acesteia. "Docimologie" înseamnă ştiinţa examinării, iar problema în discuţie este a subiectelor pentru bacalaureat, pe care ministerul de resort a decis să le facă publice cu cîteva luni înaintea examenului. Este bine? Este rău? N-am intenţia să procedez aici la o confruntare a argumentelor pro şi contra. Mă rezum să observ că schimbarea de la un an la altul a metodologiei bacalaureatului, în aspiraţia mereu înşelată de a optimiza evaluările, îşi are rădăcina în "epoca de aur", cu specifica fugă de răspundere inculcată profesorilor de presiunea regimului totalitar. Atunci s-au introdus celebrele "bareme", menite a uniformiza ceea ce se refuză uniformizării, în speţă capacitatea fiecărui examinator de a aprecia judicios cunoştinţele examinaţilor. Dar oricît de aspru izgonită pe uşă, subiectivitatea revine pe fereastră, întrucît nici un barem din lume nu va izbuti să transforme creierul uman în cîntar de farmacie şi nu va anula răspunderea individului prin statuarea unor norme impersonale. Cunoaşterea anticipată a subiectelor de examen nu e, cum s-ar crede, o noutate, ci se bucură de vechi şi frumoase tradiţii. E la mijloc şi lipsa de inventivitate a examinatorilor, care nu se ostenesc să propună noi subiecte, ci se mulţumesc cu cele vechi, asupra soluţiei cărora acordul e deja unanim. Un ofiţer dintr-o schiţă a lui Gh. Brăescu (O carieră), ajuns căpitan graţie exclusiv îndemînărilor lui gospodăreşti, se decide într-un tîrziu să înfrunte exigenţele examenului de maior. Iată-l aşadar la tema tactică, trebuind să ordone desfăşurarea în teren a trupelor. în mintea candidatului, vid total. Minutele trec, generalii din comisie se impacientează: " - Hai, hai, căpitane... Dacă te-ai gîndi şi la război atît de mult... Duşmanul merge, nu te aşteaptă pe dumneata..." Nefericitul ofiţer, împăcat d