Verona îşi datorează aproape întreaga aură mitologică unei tragice poveşti de dragoste. E drept că nu e vorba de o poveste de iubire oarecare, ci de una trecută prin pana marelui Will, care i-a conferit vibraţia şi măreţia tragediilor antichităţii greceşti. Graţie lui, în povestea lui Romeo şi a Julietei sale ne regăsim şi ne retrăim adolescenţa, vârsta paradisiacă. Privind însă cohortele de turişti care năvălesc în curtea interioară a Casei cu celebrul balcon al Julietei, m-am întrebat: oare câţi dintre ei au citit ceva din opera lui Shakespeare? E sigur că mulţi dintre numeroşii vizitatori nici nu au habar de dramaturgia sau de sonetele celui care i-a eternizat pe cei doi îndrăgostiţi. De altfel, un exemplu mi s-a oferit pe loc: un american, jovial şi fără complexe, era convins că el venise la Casa... Giocondei!

Cert este că turiştii aduc municipalităţii veroneze profituri enorme. „Uzina“ Romeo şi Julieta, deşi trăim într-o lume şi într-o epocă în care romantismul este privit mai mult ca o slăbiciune ruşinoasă, se dovedeşte mereu productivă. Cine nu vrea să ajungă măcar o dată în viaţă la Verona pentru a respira aerul pe care l-au respirat eroii celei mai mari poveşti de iubire? Cine, după ce a pătruns în curtea interioară a multisecularei case cu zidurile dezgolite, roase de vreme şi de vremuri, poate rezista tentaţiei de a urca în balconul escaladat de Romeo într-o noapte înmiresmată, sub ploaia de stele? O noapte de dragoste, înfiorată de emoţia unui „delict“, la care Cosmosul întreg este complice. În fiecare dintre noi zace o doamnă Bovary. Numai că la scara care duce în Empireul purităţii, dar şi al iluziilor, de obicei pierdute, al fantasmelor erotice, stă Măria Sa Banul. Implacabil precum Destinul... Întreţinerea mitului costă. Iar mijloacele de seducţie sunt perfect adecvate psihologiei lui homo turisticus, care nu-şi pierde timpul cu probleme de metaf