Despre romanul Iolandei Malamen, Alice în ţara crimei, s-ar putea spune multe, mai puţin faptul că ar fi parodia unei cărţi celebre (Alice în ţara minunilor) sau un posibil roman poliţist, aşa cum pare să sugereze titlul. Chiar dacă debutul romanului face câteva aluzii ironice la povestea lui Lewis Carroll, pista este repede abandonată de autoare şi uitată de cititor. Pe neobservate, cartea Iolandei Malamen ajunge să se înfunde într-o realitate românească - socială şi politică - tot mai nămoloasă. România prozatoarei este cea nemurită în versurile - pentru unii scandaloase - poeţilor generaţiei '90 (Mihail Gălăţanu, de pildă) sau în scrisorile către Al. Paleologu, publicate de Horia-Roman Patapievici în prima parte a controversatului său volum, Politice. Este o ţară a iluziilor pierdute, a nefericirii înscrise definitiv în codul genetic al oamenilor, a fricii permanente (de securitate şi partid, ieri, de creditori şi de nesiguranţa locului de muncă, azi) şi a promiscuităţii morale. Un tărâm blestemat în care oamenii sunt condamnaţi la singurătate, în care familiile despărţite reprezintă regula, nu excepţia, şi unde singurul liant al prieteniilor este interesul de moment. O şcoală dură a vieţii, la care copiii trebuie să înveţe de la vârste foarte fragede să se descurce singuri în războiul pentru supravieţuire. Nici un element pitoresc nu tulbură acest peisaj sumbru, nici o rază de lumină nu străbate dincolo de cenuşiul sepia al unei realităţi menite să împovăreze şi mai tare sufletele. România este ţara nefericirii perpetue şi coşmarul început în anii '50 continuă, în alte forme şi în postmodernitatea noastră bezmetică. În viaţa publică, terorarea fizică a fost înlocuită cu teroarea economică, în vreme ce în cultură lipsa de susbtanţă a realismului socialist a lăsat locul pustiitelor de conţinut produse ale postmodernităţii. Copiii de azi trăiesc la altă scară şi în