Am citit de curând romanul unei tinere autoare franceze, trimis de una dintre editurile de la care am mai preluat titluri pentru colecţia "Cartea de pe noptieră". Din nota bio-bibliografică reieşea că scriitoarea mai publicase două cărţi. Cum primele pagini nu erau nici atât de bune, dar nici atât de proaste încât să mă lămurească, am dus lectura până la capăt. Din nefericire, la sfârşit mă aflam în aceeaşi dilemă ca la început: era una din acele cărţi pe care nu-ţi vine nici chiar s-o publici, nici chiar s-o respingi. 50% din mine spunea da, 50% nu. Deja faptul că am putut s-o duc până la capăt spunea da. Pe de altă parte, după ce o încheiasem nu rămăsesem cu nimic nou şi nu găsisem măcar o frază care să mă facă să tresar, nici măcar una stridentă sau stupidă. Asta spunea nu. Dar oare citim numai capodopere? Asta spunea da. Când timpul nostru e atât de puţin, la ce bun să ţi-l umpli cu ceva călduţ, lipsit de vino-ncoa? Şi-aşa mai departe, oricine îşi poate închipui argumentele mele pro şi contra.
Există azi la noi, ca pretutindeni, o mulţime de condeieri. Este interesant că, dintre toate "meseriile artistice", scrisul pare a fi cel mai la-ndemână şi produce cantitatea cea mai mare de diletanţi. Oamenii confundă capacitatea de a forma fraze cu aceea de a crea. Dacă ar face-o pentru simpla lor bucurie, n-aş avea nimic de zis. Dar, curând după ce aştern pe hârtie dintr-un foc, ce le trece prin minte, vor să publice, să fie admiraţi şi, de ce nu, să fie traduşi. N-am studiat statistici, dar parcă îmi vine să cred că în muzică sau în sculptură se pătrunde mai greu decât în literatură. Cum eu locuiesc lângă Conservator, în zilele de vară, când ferestrele sunt deschise, aud câte un suflător sau câte un student la canto (ei sunt pe latura dinspre blocul meu), făcându-şi arpegiile, do-mi-sol-do, do-sol-mi-do, apoi reluând câte o frază muzicală mai dificilă de ze
