In diverse conjuncturi, s-a intamplat sa fiu, in ultimii ani, fata-n fata cu multi tineri care incercau sa ocupe un loc de munca. Ori macar le-am citit CV-urile. Iar despre altii am aflat indirect. Uneori era vorba despre concursuri, alteori doar despre interviuri. In toate cazurile, insa - si vorbesc despre vreo treizeci de imprejurari diferite -, a fost bataie: pentru un singur post, indiferent care, s-au prezentat zece, douazeci sau chiar cincizeci de oameni.
Cand spun "indiferent care", ma refer atat la natura activitatii, la conditiile de munca si de salarizare, cat mai ales la nivelul de calificare. Caci uimitor este, in Romania inceputului de mileniu trei, raportul dintre nivelul candidatilor si cel al locului de munca ravnit. Un om de afaceri cauta o secretara care sa raspunda la telefon si eventual sa faca o cafea. S-a trezit cu o pleiada de tinere intre care faceau figura aparte cele cu o singura facultate! Pana la urma a angajat-o pe una dintre ele, dar nu ca secretara, ci pe un post executiv. Dupa care s-a apucat sa caute totusi o secretara-secretara, ca avea nevoie. Dar n-a gasit.
Cum Dumnezeu sa judeci si cum sa examinezi pe cineva care candideaza pentru o pozitie modesta avand in CV nu mai putin de 4 (patru) licente, dublate de tot atatea masterate!? Stiu, o sa spuneti: "Ce facultati sunt alea facute cate trei deodata si ce valoare mai are azi un masterat sau chiar un doctorat!?" Partial putem fi de-acord. Si totusi, omul ala macar a trecut pe-acolo! Daca stai trei ore in compania unui savant, nu pleci cum ai venit. Oricat de formale ar fi azi - daca sunt - unele calificari, tot inseamna ceva. Si atunci, cu ce ne confruntam? De ce astfel de oameni alearga disperati dupa un job si sunt dispusi sa accepte orice?
Raspunsul e destul de simplu si, pentru a-l formula corect, e suficient sa schimbam registrul si generatia. Am fost coleg
